Aflu cA zilele acestea (mai exact: la 22 septembrie) Augustin Buzura implineste 70 de ani. Vreau sa-l salut, aici, in cateva randuri scrise pe fuga. Ii urez, cum le urez scriitorilor in talentul carora cred si oamenilor pentru care adevarul exista, sa traiasca mult, in demnitate si, de se poate, in bucurie. Si intrucat prozatorul lucreaza, prin natura lucrurilor, mult si greu la galerele scriiturii sau in galeriile scriiturii - ii urez sa aiba nu numai oase tari, dar si spiritul treaz si hotarat. Buzura a dovedit pana acum ca are, din belsug, aceste virtutii pedepsitoare (sa le zicem asa intelegand prin ele calitatile necesare creatiei epice!) si ii doresc sa le gospodareasca cu iscusinta, calm si cu eficienta. Il stiu de mult, ca scriitor, si cu mici exceptii am scris cam despre toate cartile sale. Romanul "Absentii", citit de mine cu oarecare intarziere, a fost o revelatie. Mi-a atras atentia asupra lui, imi amintesc, dupa intoarcerea mea din Franta, Valeriu Cristea si tot el, daca nu incurc lucrurile, mi l-a prezentat intr-o zi pe undeva prin zona Hala lui Traian. Ce cauta ardeleanul Augustin Buzura pe acolo si, mai ales, ce cautam eu in acel spatiu aglomerat, pestrit si antipatic, nu pot sa spun. Stiu doar ca mi-a ramas in minte figura blanda si hotarata a acestui autor pe care tocmai il descoperisem intr-un si printr-un roman de tip existentialist bine scris, foarte curajos, primejdios de curajos prin reflectiile din interiorul unei confesiuni atipice. Atipice in raport cu proza din epoca. Buzura aducea in prim planul naratiunii un tip de revoltat din familia, repet, a revoltatilor din literatura existentiala occidentala, un tip (un personaj) pe care l-a reluat in romanele ulterioare ("Fetele tacerii", "Orgolii", "Vocile noptii", "Refugii" etc.). Tema esenTialA este tema alienarii care, la meridianul epocii, inseamna inapetenta pentru minciuna sociala, iubirea de adevar, refuzul lasitatii colective si, inca o data, revolta impotriva conventiilor socio-politice ale sistemului. O tema sartriana si camusiana pe care prozatorul transilvanean o trateaza in stilul lui incet si migalos, prin acumulari succesive de fapte. Am comparat odata proza lui Buzura cu un tren de marfa care urca, gafaind, de la Comarnic - sa zicem - la Predeal � atat de lent incat iti pare, privindu-l de departe, ca-si va da duhul. Impresie falsa, trenul ajunge la tinta, incetineala si tusea astmatica fac parte din modul lui de functionare. Voiam sa spun - si spun si azi - ca proza lui Augustin Buzura este densa, profunda, esentiala, obsedata de adevar. O proza din care nu lipsesc ideile, numai ca ideile (fapt important) nu apar in naratiune ca etichetele pe borcanele cu produse alimentare (reiau o veche metafora proustiana). Ideile lumineaza pe dedesubt aceasta extraordinara aglomerare de fapte de existenta. Un realism modern decis sa nu paraseasca omul si conditia lui de existenta... Roman politic? Putem sa-i spunem si asa, dar mai nimerit ar fi sa zicem ca, intr-o epoca a mistificarilor de tot felul, Buzura a voit sa scrie despre conditia individului in totalitarism si sa incerce sa spuna adevarul chiar si atunci cand adevarul umbla, nu cu capul spart, ci cu lanturi la picioare. A reusit? Sigur este ca a reusit sa sugereze tragedia lui interioara si sirul de drame din afara, ceea ce mi se pare esential... Prozatorul acesta cu trupul mare si figura calma, tacut si prudent, cu privirea mefienta si cu un aer usor absent, a continuat sa scrie si sa publice in ritmuri incete, dar sigure. Trenul lung de marfa, incarcat cu materiale grele, continua sa urce spre o tinta pe care numai mecanicul din locomotiva o cunoaste. Buzura are in spate o opera masiva, puternica estetic, si cine vrea sa judece contributia generatiei '60 si, in genere, forta si valoarea literaturii romane postbelice nu poate face abstractie de epica lui. Este, nu am indoiala, un mare scriitor. Un scriitor pe linia realistilor ardeleni (Slavici, Rebreanu, Pavel Dan), atent la miscarile obscure ale individului si, totodata, atent, foarte atent la destinul si psihologia noilor categorii sociale. Proza de analiza? Realism psihologic? Eseu romanesc combinat cu epica de observatie sociala? Toate, am sentimentul, intra si se armonizeaza in naratiunea acestui autor coborat din Berinta Maramuresului, trecut printr-o facultate de medicina (Buzura este, la origine, medic psihiatru) si instalat pe la sfarsitul anilor '60 in literatura romana. Bine instalat si usor de identificat, nu numai prin talentul sau (exceptional), dar si prin atitudinea lui morala dreapta si responsabila, azi ca si ieri.

Eugen SIMION