DacA vrem sa intelegem natura tensiunilor din aceste zile, iata cea mai simpla solutie: prezentarea graficului dependentei la nivelul anului 2005 a catorva dintre tarile europene de importurile de petrol din Rusia prin intermediul oleoducului "Drujba" (sursa fiind un raport redactat de Creditanstalt Bank Austria). La acea data, 30% din petrolul importat din Europa provenea din Rusia (cifra actuala fiind, dupa unele estimari, de peste 40%). Iata si gradul de dependenta pentru cateva tari: Polonia (98,1%), Finlanda (79,8%), Suedia (35,3%), Danemarca (2,1%), Germania (40,5%), Republica Ceha (94,2%), Slovacia (100%), Ungaria (93%), Austria (46,1%), Italia (26,1%), Elvetia (0%), Franta (23,1%), Belgia (41,9%), Olanda (31%). Aceasta in conditiile in care, conform unei alte surse (PRIMES), "dependenta importurilor de materii prime la nivelul UE cu 25 de state" urmeaza sa fie de 55% in 2010, 64% in 2020 si 65% in 2030. Pentru petrol, dependenta ar urma sa fie de 84% in 2010, de 93% in 2020 si de 94% in 2030. Pentru gaze naturale, 63% in 2010, 81% in 2020 si 65% in 2030. Un raport Eurostat arata ca, in acest an, Romania inregistreaza un procent de 29% dependenta fata de resurse energetice externe. Gradul extraordinar de ridicat de dependenta energetica nu mai poate fi cantonat si analizat doar din punct de vedere economic. Situatia implica o sursa enorma de presiune politica si este necesar de integrat in analiza geo-strategica. Efectele pe care le poate avea o eventuala masura de retaliere ruseasca de diminuare a exporturilor sau de inchidere temporara a conductelor echivaleaza cu un act de razboi, date fiind consecintele enorme pe care le poate avea asupra vietii de fiecare zi a cetatenilor UE. Aici problema se complica pentru ca nimeni nu are pregatite raspunsurile la criza. Responsabilitatile sunt fluide. Nici NATO, nici Uniunea Europeana nu au luat vreodata in considerare un scenariu global de razboi energetic. Responsabilitatea precisa a NATO este sa asigure asistenta in domeniul activitatii informative pentru a ajuta statele membre sa asigure, cu mijloace proprii, securitatea propriilor instalatii energetice impotriva unor eventuale actiuni teroriste (mai ales ca unele dintre ele, asemeni Norvegiei, au propria lor unitate specializata in protectia unitatilor energetice), urmand ca, intr-un caz limita, sa intervina cu mijloace militare comune. Pe de alta parte, Uniunea Europeana are in sarcina protectia securitatii energetice a cetatenilor, adica asigurarea unui flux energetic continuu care sa raspunda nevoilor economiilor nationale si consumului privat, de unde si dilema in care se afla acum ambele organizatii. Au descoperit, cu groaza, ca nici una dintre organizatii nu are un plan de raspuns pentru un conflict care nu mai vizeaza decat colateral coridorul polonez (fosta linie centrala de dezvoltare a oricarei crize implicand Rusia), ci se concentreaza pe zona Marii Negre si cea a Marii Caspice. Nu numai pe controlul resurselor, ci si al conductelor. A stabilirii noilor rute si a surselor lor primare de aprovizionare. Aceasta este miza. Ne situeaza la frontiera conflictului care ascunde, dupa cum vom vedea, surprize enorme implicand direct interesele tuturor marilor jucatori strategici de pe actualul esichier international. Cel care urmeaza sa sufere foarte rapid o modificare fundamentala.

Cristian UNTEANU