Ileana CORNEA 

Despre premierul israelian, Ehud Olmert, se poate spune, cu certitudine, ca a avut si zile mai bune. In ultima perioada, insa, a cunoscut foarte multe zile negre si, probabil, tot atatea nopti albe. Luat la ochi de Justitie, refuzat de palestinieni in privinta planului de pace, pus la punct de SUA in legatura cu atacarea Iranului, nu-i ramane decat sa asculte ticaitul ceasului, pana la ora, nu prea indepartata cand va trebui sa-si onoreze promisiunea de a demisiona. Pe fondul mai multor anchete judiciare, suspectat de coruptie, Olmert este, practic, obligat ca, peste cateva luni, sa se ridice din fotoliul de sef al Executivului pentru a face loc unui alt lider din partidul de guvernamant, Kadima. Se pare, totusi, ca prim-ministrul israelian doreste sa-si lege numele de un acord de pace cu palestinienii. Dar nu a ales cea mai buna metoda. Dupa indelungate, tergiversate si, mai ales, tensionate negocieri, Ehud Olmert i-a transmis presedintelui palestinian, Mahmoud Abbas, un document-propunere continand viziunea israeliana asupra frontierelor viitorului stat palestinian: o viziune absolut inacceptabila de catre cealalta parte. Oferta israeliana se refera la un schimb de terenuri in Cisiordania si in Neghev. Problemele cheie, care au constituit, incepand de la cea de-a doua Intifada, declansata pe 28 septembrie 2000, sunt, insa, complet eludate de proiectul lui Olmert. Este vorba despre viitorul statut al Ierusalimului, Orasul Sfant, revedicat de ambele tabere drept Capitala si despre soarta refugiatilor palestinieni. Atat de exuberant si galagios intr-o prima faza, celebrul Cvartet pentru pacea in Orient (UE, ONU, SUA, Rusia), promotor al aplicarii Foii de parcurs, conceputa de americani, a tacut de mult. De altfel, nici Foaia de parcurs, care fixa ca data limita de creare a unui stat palestinian independent anul 2005, nu oferea nici macar o sugestie - sa nu mai vorbim de solutii - in privinta Ierusalimului sau a refugiatilor. O noua picatura in paharul nervilor lui Olmert l-a adus la un milimetru de revarsare. Tocmai fratele mai mare, America, i-a adus la cunostinta ca nu este de acord cu o eventuala interventie militara israeliana in Iran. E stiut ca Statele Unite au montat toate marile puteri ale planetei impotriva Teheranului, afirmand cu multa convingere ca Ahmadinejad are bomba atomica, aproape in buzunar, desi chiar cel mai novice expert in domeniul nuclear ar fi afirmat ca un asemenea demers ar necesita cel putin un deceniu. Au facut presiuni asupra celorlalte tari membre permanente in Consiliul de Securitate al ONU (Franta, Marea Britanie, Rusia, China) si asupra Germaniei, care a solicitat sa fie membru al hexagonului implicat in dosarul nuclear iranian, sa impuna sanctiuni dure impotriva Iranului. Au insistat sa se pastreze, in extremis, varianta atacarii statului islamist. Au promis sprijin israelienilor in cazul in care acestia ar dori sa alunge, pe calea armelor, spaima fata de un eventual atac iranian. In mod surprinzator, saptamana aceasta, ministrul israelian al Apararii, Ehud Barak, a lansat o veste proasta pentru autoritatile tarii sale: SUA se opun, pentru moment, unui eventual atac al Israelului impotriva unor obiective nucleare ale Iranului, Washingtonul optand pentru suplimentarea sanctiunilor economice. Aparent, aceasta turnura de optica a Washingtonului este inexplicabila. Totusi, trebuie luat in calcul ca, daca George W. Bush s-ar fi cramponat de fixatia sa de a ataca Iranul, ar fi fost umilit, in Consiliul de Securitate al ONU, de veto-ul Rusiei si al Chinei, tari cu importante interese economice in statul islamist. Or, indiferent cat de antitalent ar fi Bush Jr. in materie de politica externa - si este; a dovedit-o in repetate randuri - au existat, probabil niste oameni seriosi in staff-ul sau care sa-i atraga atentia ca declansarea inca unui razboi, dupa cel din Irak, fara mandat ONU, ar fi un demers cum nu se poate mai nepotrivit pentru America. In plus, Bush Jr. ar trebui sa actioneze singur. Nu se mai poate baza pe aliatul sau traditional, Marea Britanie, pentru ca nu mai e vremea lui Tony Blair, care stranuta, la Londra, de cate ori racea presedintele american la Washington.