Dintotdeauna romAnul si-a cautat rostul cat mai departe. Geografia departarii, actul in sine al parcurgerii traseului de la apropiat la departat s-a transformat, an de an, secol de secol, dintr-o istorie a parcurgerii unui drum, in propria istorie a esecurilor nationale si personale. Nimeni nu e profet in tara lui, spune un proverb, care daca ar trebui atribuit cuiva, atunci, cu certitudine ar trebui sa fie patent romanesc. Rezultatele acestor acte continue se pot vedea din ce in ce mai clar. De-a lungul istoriei noastre cautarea esentelor, care se aflau intotdeauna in alta parte s-a transformat in istoria poporului nostru, dar si in istorii nestiute, ale milioanelor de oameni care cauta tot ceea ce este de cautat oriunde altundeva, decat in apropierea lor. Romanii au fost dintotdeauna cu mintea departe. Cei care au visat locuri noi, concepte noi si spatii necercetate au fost destul de putini, astfel ca locul lor a fost luat de cei care au fost nevoiti sa se mute fortat cel putin in anii comunismului - si sa imagineze o viata despre care nu stiau, in mai toate cazurile, mare lucru. Faptul ca s-au acomodat in alta parte, atunci, sau acum, nu demonstreaza in nici un caz ca viata e in alta parte, ci confirma, poate mai apasat ca viata se poate trai si in ruptura si aceasta raportare la ceea ce se intampla in acea parte risca sa devina chiar istoria insasi. O istorie a unei dezradacinari voluntare. Ce sunt altceva oamenii care refuza sa vada atent ce le ofera viata in stricta lor apropiere, si devin niste navetisti ai propriilor iluzii, decat monumente ale tristetii? Ma uit la cei care pleaca si la cei care ar putea pleca - si sunt multi -, la cei care parasesc un oras minunat, niste oameni apropiati, din imediata lor apropiere, pentru care ei inseamna ceva, alegand drumul, calatoria, departarea, strainatatea, incertitudinea. Nu este cautarea vietii in alta parte, de fapt, o cautare a propriilor esente lasate in risipa? Si daca da, ce putem face ca popor pentru a ne aduna laolalta partile propriului spirit si, abia atunci, de a putea privi aproape? Paradoxal, pentru noi e mai greu sa privim aproape si nu departe. Dar cum nu s-a inventat inca ocheanul de privit aproape (iar pentru asta lupa sau microscopul nu ne sunt de folos), este necesar ca cei ce stiu, simt si au entuziasmul necesar sa scrie carti despre asta. Nu cred ca aceste carti vor fi scrise de marii intelectuali ai gastilor de noi precupeti ai natiei. Ei sunt, pe de o parte, prea cuceriti de avantajele politicii, iar pe de alta, traiesc deja in alta parte facand sluj pe la cancelariile licuricilor mai mari sau mai mici. Astept, cum probabil fac milioane de romani, o carte despre brandul de tara, din care sa inteleg ce fel de popor este acesta, care asteapta un anume brand. Ori cartea asta nu poate fi scrisa decat de un om cu o mare sensibilitate, un om care sa se adune in el, din toate locurile in care se mai pierde, un om care sa iubeasca cu adevarat orasul in care locuieste si tara in care se trezeste dimineata. Si poate ca nu e numai un vis, sunt sigur ca exista acesti oameni care mai au puterea de a scapa de schemele goale de continut pe care le propune astazi asa-zisa intelighentie romaneasca, tarata de ultimii ani de comunism si care ne sufoca zilnic de pe ecranele televizoarelor cu anticomunismul lor rusinos, si vocal, aparut ca din senin doar dupa 1989. Nu am nici o indoiala ca aceia care vor vedea si vor simti primii ca viata nu e in alta parte - si vor scrie asta - , vor fi primii adevarati intelectuali cinstiti ai Romaniei. Primii, dupa atata amar de ani, care vor dibui adevaratul brand de tara, fiindca vor avea curajul sa scrie cu bucurie si entuziasm despre adevarata Romanie aflata cel mai aproape: in sufletele lor.

Octavian HOANDRA