Pe la inceputul anilor '70, un kilogram de somn proaspat ori de salau nu costa mai mult de 10 lei la Braila sau Tulcea, si jumatate din acest pret la Sulina sau intr-un sat din Delta. In afara de mesele prelungite, de pocher, rummy sau table, distractiile erau limitate in lumea provinciei, nelipsind din discutiile intelectualilor tema plictisului, a ratarii si a lehamitei. Noutatea patrundea insa si aici. Daca intr-o anumita zi din 1966 sau '67, spre seara, un neprevenit ar fi apucat pe o anumita strada din Targoviste, din apropiere de centru, unde functionase pe vremuri o casa de rendez-vous numita de localnici "La felinarul cu trei craci", ar fi fost surprins sa vada aliniat acolo un sir de cinci-sase masini americane: un Chevrolet '57, un Impala cu "aripioare", un Buick cu masca cromata, nu foarte noi, chiar destul de uzate... Masinile acelea fusesera aduse in tara pe diverse cai si inmatriculate cu acte in regula prin bunavointa Militiei locale. Proprietarii lor erau responsabilii a doua restaurante din oras, responsabilii celor doua patiserii unde se gaseau excelente placinte cu carne si branza si responsabilul unei cofetarii. Reunindu-se intr-o casa de pe strada amintita, acestia nu mai aveau rabdare sa joace pocher, ci "Copcica" - un joc in care pachetul de carti era taiat in segmente egale cu numarul de participanti. Castiga jucatorul cu cea mai mare carte. In caz de egalitate, decidea ordinea culorilor, ca la pocher, in descresterea dinspre trefla inspre caro. La tara, obiceiurile si vechile randuieli ramasesera puternic inradacinate, deopotriva cu dispretul instinctiv pentru ceea ce intelectualii numesc emfatic "Istorie". La mijlocul anilor '60, pe peretii caminului cultural si ai bibliotecii satesti dintr-o comuna din Dolj, Verbita, mai atarnau portretele lui Stalin, Malenkov, Molotov si Hrusciov. Nu-i pasa nimanui de ele. Desi colectivizarea biruise in ultimul sau an, 1962, taranii nu renuntasera sa-i astepte pe americani, nadajduind ca odata cu venirea lor isi vor primi pamantul inapoi. Pomana "din viata" In 1959 -'60 cazanele de tuica fusesera confiscate si in Regiunea Craiova, rebotezata ulterior Regiunea Oltenia, insa o parte dintre ele continuau sa functioneze ocult, la adapostul noptii si al consensului. Cateva tractoare paraginite trimise demonstrativ "intovarasirilor" - anticamera colectivizarii - arau in realitate noaptea, contra cost, loturile particulare care mai ramasesera. Un sef de post, intrebat de un apropiat ce fel de oameni are in comuna, a raspuns fara ezitare: "Cinstiti, linistiti, muncitori, nu fura unul de la altul, daca e sa fure ceva - fura numai de la stat". Se pastra acolo neclintit obiceiul pomenii "din viata", desi, teoretic, este un nonsens. Nimanui nu i se poate face parastas decat dupa moarte. Oamenii locului insa, nesiguri de pietatea urmasilor, de mijloacele lor materiale si de viitor, isi faceau propriul parastas - sot si sotie - slujit dupa randuiala de preot, care nu spunea "Dumnezeu sa-i ierte!" intrucat cei pentru care se facea pomenirea erau de fata la ea. La o astfel de pomana, daca era a unor oameni instariti, se strangeau pana la o suta de persoane, toamna tarziu, dupa ce fermenta vinul, asezate pe banci la mese lungi de lemn rindeluit. Dupa toba de porc se aduceau, pe rand, ciorba, piftia si sarmalele. La plecare, fiecare mesean isi lua acasa strachina de pamant din care mancase si ulcica sau paharul din care bause rachiu si vin, spunand "Bogdaproste!". Se daruiau prosoape, batiste cu lumanare, paine si colacei, ca la oricare parastas de sapte ani. Tot in dar se dadeau, ca sa le aiba pe lumea cealalta cei pomeniti: un pat cu tablii de lemn si saltea, plapuma, perne, cearsaf, masa acoperita cu fata de masa pe care fusesera asezate lampa de gaz, o sticla de vin, doua pahare, doua tacamuri, farfurii, solnita si, de asemenea, cele de trebuinta intr-o odaie de dormit: pres la marginea patului, papuci, lighean, cana pentru spalat, stergar, sapun... (urmare din 17 iulie)

Dan CIACHIR