N-am sa scriu azi despre post�mo�dernismul romanesc care a disparut inainte ca lumea romaneasca sa afle despre ce este vorba, nici despre examenul de bacalaureat care nu si-a epuizat inca, am impresia, toate misterele, nici despre riscurile globalitatii care provoaca lungi insomnii, in egala masura, mondistilor si euroscepticilor... Am sa scriu despre doua libelule care au implinit zilele trecute doi ani... Am incercat sa le desenez (in "Caiete Critice") cand aveau doar doua zile sau poate cinci, nu mai stiu bine, dar desenele mele erau imprecise pentru ca, in afara de faptul ca Diana (fetita-libelula cea mica) arata oarecare inclinatie spre melancolie in timp ce Sonia (libelula cu doua secunde mai mare decat cea dintai) era mai lacoma si plangea - cand plangea - de se auzea pe toata strada, in afara, zic, de aceste doua semne distinctive, n-am putut remarca atunci alte particularitati. Amandoua erau atat de mici si de fragile, incat pareau alcatuite din aripi de fluture. Am ales in cele din urma ca simbol al fragilitatii si gratiei lor divine libelula, inspirat de prietenul meu, Fanus Neagu, care atunci cand nu-i suparat pe lume, are obiceiul de a umbla cu o nuielusa de alun in mana pentru a descoperi materiile inefabile de sub pamant. Cele doua libelule au crescut si au impreuna azi, aproximativ 730 de zile. Mama le spunea indata dupa aparitia lor pe lume Bubita si Bobita pentru ca Diana (Bubita) avea un bob de trandafir rosu pe obrazul drept, iar numele de Bobita a venit de la sine: Bubita trebuia sa aiba, daca nu o rima perfecta, macar una aproximativa. Acum, devenind fetite mari, Sonia si Diana nu mai accepta diminutivele, rasfaturile dinainte: nu mai cadreaza cu varsta si mobilitatea lor. Diana a pierdut, de altfel, bobul de trandafir rosu de pe obraz, iar Sonia si-a sporit in chip considerabil semnele de vitalitate si independenta. Plange mai rar, dar cand plange, putem spune ca tipa atat de viguros incant tremura de spaima geamurile din camera dinspre strada. "Bubita - o chem eu, nostalgic, vino sa-l iei pe Moco" (Moco este un catar de plus care este disputat de zece-douazeci de ori pe zi de cele doua libelule), dar Bubita se face ca nu ma aude. "Bobita � reiau eu oferta in alta directie, ti-am gasit cartea cu Morel" (Morel este eroul unei carti cu poze ce se pierde, iarasi, de cateva ori pe zi printre jucarii), insa Bubita intoarce, indignata, capul in alta parte. Este limpede, Bobita si Bubita fac greva, protesteaza, se simt vexate de pseudonimele acestea lipsite de imaginatie. Asa ca, n-am avut incotro, a trebuit sa intram in legalitate. Sonia si Diana si-au capatat dreptul de a fi numite asa cum se cuvine. Sunt insa oarecare dificultati. Sonia ii spune surorii ei mai mici Didi, iar Diana are unele probleme cu sunetul "S", asa ca, deocamdata, se multumeste s-o cheme pe sora ei, Totia... Mama nu este de acord si face cu ele exercitii severe de dictie. Cele doua libelule nu manifesta insa mare tragere de inima pentru aceasta disciplina nobila. Ele prefera limbajul lor mai sumar si mai colorat. "Didi" (Bubita) este cu trei centimetri mai inalta decat Totia (Bobita) si cu 300 de grame mai slaba. Amandoua manifesta, in chip egal, o mare curiozitate pentru lucrurile din jur. Daca nu mi-ar fi teama ca ma fac de ras, as putea spune ca ele au o curiozitate filosofica pentru orice lucru, oricat de umil ar fi: o crapatura in parchet, o farama de paine, un capat de ata, pentru ibricul de pe aragaz si pentru furculitele din dulap, pentru papucii tatei sau poseta mamei. Cand scapa in vestibul, Diana si Sonia se intorc victorioase cu pantofii eleganti ai mamei si pantofii giganti ai tatei. Tropaie cu ei prin toata casa si, cand vecinul de jos da semne de neliniste iar cainele lor fioros incepe sa latre, se opresc mirate si cer ajutor de la cei de fata. Mama este mai exigenta si le face morala, tata este mai intelegator si le ia, discret, pantofii din picioare promitandu-le o plimbare la bucatarie unde se afla atatea lucruri ispititoare. Diana si Sonia arata un viu interes, trebuie sa precizez numaidecat si pentru creioanele, hartiile si ochelarii lui Bobi. Bobi, numit nu se stie de ce, si Bobiac, este cronicarul voluntar si secret al libelulelor. Cand ele patrund, vijelios, in camera lui, se indreapta numaidecat spre fotoliul in care sta si scrie Bobi, curioase sa afle ce tot mazgaleste el acolo toata ziua. Daca Diana (Bubita) reuseste sa-i ia ochelarii de pe nas, Sonia (Bobita) lasa creioanele si hartiile deoparte si solicita si ea ochelarii in discutie. Una trage de un brat, cealalta opune rezistenta cu bratul pereche al ochelarilor. Lupta este stransa si se incheie (cum s-a intamplat mai zilele trecute) printr-un armistitiu cinstit: Sonia a capatat bratul drept, iar Diana bratul stang. Raman neimpartite doar sticlele de la mijloc. Spiritul de concurenta se agita din nou si, in cateva clipe, sticlele cad obosite, infrante pe parchet... Bobi se supara amarnic, protesteaza, dar cele doua libelule infractoare nu par foarte impresionate pentru ca ele stiu deja ca supararea lui Bobi trece repede si, la o noua incursiune in camera cu carti, creioane si hartii, vor fi luate in brate si mangaiate. Drept pentru care, Bubita si Bobita vor lasa in pace de data aceasta ochelarii de pe nasul lui Bobi, se vor ocupa, mai sistematic, de pixuri, de telefonul mobil, de cravata care atarna pe spatarul scaunului, de sticla de apa si de alte obiecte atragatoare...

Eugen SIMION