La 14 iulie 1932, se stingea la Sanataoriul "Sfanta Elisabeta" din Bucuresti, in urma unei interventii chirugicale, sculptorul Dimitrie Paciurea, in varsta de 59 de ani. In posteritatea imediata, renumele lui a crescut considerabil, atat de mult incat a devenit mai prezent decat numele artistilor recunoscuti ai momentului. Imediat dupa moartea lui Dimitrie Paciurea, criticul C. Blazian comenta asttfel in "Adevarul": "Uitat si sarac a murit Dimitrie Paciurea, un artist modest, unul dintre putinii artisti adevarati ce ne mai ramasese dintr-o generatie glorioasa, profesorul din a carui rodnica indrumare au crescut aproape toate talentele tinere ale sculpturii romanesti de azi. Dimitrie Paciurea a fost un intarziat, un inactual ca om si ca artist. Impresionismul sau bizar, viziunile lui apocaliptice il indepartau de realitate cotidiana, ii cladeau o lume aparte, in care gandul, creatia si lectura alcatuia axele existentei. N-a incercat nimeni sa-l smulga din vis. N-a incercat nimeni sa-l redea actualitatii printr-o comanda de monument. Desi era printre putinii care aveau intuitia monumentalului. A fost lasat sa moara ignorat de oficialitate si neajutat de nimeni, intr-un meschin ungher de lazaret. La raspantia dreptatii omenesti vor sta de-aici inainte, ca vesnica mustrare, "Gigantii", "Sfinxul" si "Himerele" lui Dimitrie Paciurea.""

		Himera pamantului

De remarcat ca singura expozitie personala a acestui artist deschizator de drum si datator de viziune a avut loc postmodern, la dorinta lui Dimitrie Gusti, ministru al educatiei nationale. In viata, Dimitri Paciurea participase cu lucrari numai la expozitiii de grup. "A trebuit sa moara pentru a avea o expozitie personala", concluzionau apropiatii. Iar in anii solitari de dinaintea mortii, dupa ce daduse nastere unor sculpturi de o calitate nemaiintalnita in arta romaneasca, sculptorul insusi se confesa dezarmat: "Asa mi-au fost viata si opera. Imaginatie si dezinteres... Singuratate si munca... (...) N-am avut nici o expozitie personala toata viata. Am fost incorporat, dar numai pentru catva timp, la "Tinerimea artistica". N-am beneficiat de nimic. Tocmai in anul razboiului nostru am expus "Zeul razboiului" la "Tinerimea artistica". Pinacoteca nu mi l-a luat. N-am fost invitat in diferite expozitii romanesti din strainatate. Cand am fost invitat, atunci mi s-a spart pe drum proiectul pentru Monumentul Eminescu. N-am facut nici un monument pentru simplul motiv ca nu mi s-a dat sa fac, desi am participat la concursuri."(citat preluat din "Paciurea", cartea lui Mircea Deac) Depasirea conventionalului

		Himera noptii

In cultura romana, rolul jucat de opera lui Dimitrie Paciurea, doritoare de modernism si negatoare a vetustei traditii academice, urmarind sa provoace emotie si reflectie, nu a inceput in posteritatea artistului, ci mult mai devreme, in 1896, dupa ce talentul ii fusese descoperit intr-o scoala de arte si meserii. O bursa l-a dus la Paris unde a studiat sculptura vreme de patru ani. Apoi a realizat numeroase lucrari, pe care criticul de arta Mircea Deac le imparte in trei categorii: 1. arta postretistica; 2. arta monumentala; 3. arta "Himerelor". Dimitrie Paciurea a sculptat, intr-adevar, multe portrete si busturi funerare, dorind sa faca o arta care nu imita natura si sa se indeparteze de conventional. Stau marturie lucrari precum "Portret de barbat", "Cap de femeie", "Bustul poetului Mihai Eminescu", astazi in proprietatea Muzeului National de Arta al Romaniei. Reprezentative pentru arta funerara, pe care o studiase si in cimiterele pariziene, au ramas "Bustul pictorului Serafim" (in Cimitirul Bellu) si monumentul inchinat lui Nicolae Perlea (la Braila). Opozitia fata de ne neoclasiscimul practicat de sculptorii momentului, precum si fata de realismul care nu se mai lasa dus dupa Al Doilea Razboi Mondial, se observa in toate lucrarile sale. Preferinta pentru arta care sfideaza canonul si formula rigida, pentru expresia care lasa in urma o traditie care bate pasul se loc, este vizibila in oricare din sculpturile pe care le-a realizat, dar in special in seria "Himerelor".

		Gigantul

Fata necunoscuta a lumii si a fiintei umane Inceput devreme, in 1924, acest ciclu cuprinde mai multe piese intitulate simplu "Himera" si lucrari precum "Himera pamantului", "Himera razboiului", "Himera vazduhului", "Himera noptii" etc, multe dintre ele realizate in atelierul artistului din curtea Muzeului Aman (acum inca inchis pentru public) din Bucuresti. Este seria cea mai relevanta pentru originalitatea scultorului roman, etaland clar afinitatea pentru o arta avangardista care promoveaza libertatea formelor, pentru a putea explora fata necunoscuta a lumii si a fiintei umane. "Himerele" sunt sculpturi neconformiste, fanteziste si nelinistite, pe care studentii lui Dimitrie Paciurea n-au reusit nici macar sa le imite. Ele raman principala carte de vizita cu care artistul se prezinta in istoria artei romanesti. De mentionat ca opera sa nu consta numai in sculpturi gazduite acum de muzee. Exista lucrari ale lui Dimitrie Paciurea pe langa care unii dintre noi trec adesea. Una dintre ele este bine cunoscuta. Se afla in Parcul "Carol I" din Bucuresti si se numeste "Gigantul". In 1927, aceasta sculptura i-a adus autorului Premiul National. Iar in Parcul Herastrau exista si azi un nud feminin, considerat de criticii de arta o realizare exceptionala. Chipul adevarului Cele cateva participari la expozitii din strainatate (Paris, Bruxelles, Munchen, Venetia) nu l-au scos pe artist din atelier decat pentru scurta vreme. Singuratatea omului taciturn si zgarcit la vorba si severitatea lui cu studentii de la Academia de Belle Arte nu s-au lasat imblanzite nici la adanci batraneti si, de-a lungul anilor, i-au adus o anume antipatie din partea colegilor de breasla. Amintesc, pe scurt, un episod elecvent. La intoarcerea de pe front, unii colegi s-au plans la Regina Elisebeta, ocotitoarea artistilor, ca Dimitrie Paciurea era un dezertor care statuse un an la Bucuresti in timpul ocupatiei germane. Ce a urmat ? Regina de la Peles i-a cerut lui Carol I sa-l priveze de dreptul de a mai preda. Numai ca, nelasandu-se convins usor, regele l-a lasat de Spiru Haret sa hotarasca. Iar savantul interesat mai ales de valoarea profesionalismului lui Dimitrie Paciurea a ales in favoarea lui. Si, in testamentul sculptorului, figureaza urmatoarea fraza: "Las Academiei intreg sufletul meu si lucrarile mele, "Sfinxul" si "Zeul razboiului", ca o marturie vie a dragostei ce am avut-o pentru elevii mei si pentru scoala".

Dana IONESCU