La sfarsitul lunii iunie, la Institutul Cultural Roman din Budapesta s-a desfasurat "CEVA", un dialog intre poezia lui Petre Stoica si desenele Mihaelei Schiopu, la care au participat si actori ai Teatrului Vis din Szekszard. Despre expozitia desfasurata, la invitatia Brandusei Armanca, directoarea ICR Budapesta, si despre farmecul si povestea unei seri incheiate tarziu in noapte, printre ganduri, poezie si desene, despre micile sau marile "ceva"-uri care schimba la un moment dat totul in noi, am stat de vorba cu artista Mihaela Schiopu. Cand s-a nascut ideea unui dialog intre lucrarile tale si poezia lui Petre Stoica? O sa spun ca la scoala: ��l-am cunoscut pe Petre Stoica de ziua lui de nastere, acum cativa ani. Ion Barbu ma invitase la Jimbolia, intr-o zi de 15 februarie, iar eu luasem dupa mine cateva zeci de desene. Le facusem dupa ce am citit cateva poeme pe care prietenul nostru Ion Barbu le selectase ca text pentru o serie de vederi (niste vederi tulburatoare cu fotografii ale poetului). In mintea mea au ramas poemele. Apoi am primit o antologie imprumut. M-am oprit la poemul "Ceva". E stupid sa definesti ce anume te poate face dintr-o data ecoul unui vers. E aproape imposibil sa explici felul in care o alaturare de cuvinte poate deveni un fel de dublu al vietii tale, o oglinda. Ceva asemanator mi se intampla in fata unui tablou pictat de mama cu trei luni inainte de a ma naste eu. Rareori le spun celor dragi lucruri esentiale, desi ma uit la ei cu o atentie aproape incomoda. Din cand in cand imi doresc sa le arat un semn pe limba mea, ca si cum le-as face cu mana din tren. Asta ar insemna sa le daruiesc, ori doar sa le arat ceea ce poarta numele de lucrare si sa povestesc - uite, aici esti tu, aici sunt eu, aici e cotul tau pe marginea ferestrei, asta e scaunul pe care ai stat, acolo e aerul dintre noi. De cele mai multe ori simt ca e o chestiune de decenta sa discuti despre maruntisuri; ca atare pastrez pentru mine acest tip de jurnal emotiv. Versurile lui Petre au ceva misterios: e asa cum cineva iti sopteste ceva foarte stins, un lucru esential pentru tine, tu nu intelegi aproape nimic, dar simti ca e posibil sa-ti scape ceva avand intensitatea pragului dintre pe viata si pe moarte. Asa ca iti ascuti urechea: te apropii de o zona in care o sa te poti privi pe dinauntru, o zona in care o sa afli cine esti si pe ce lume te afli. Iar eu simt o atractie speciala sa inteleg, lucrand, ceea ce-mi spune lumea lui Petre. Mereu altfel. Povesteste-ne ce s-a intamplat de-atunci, de cand v-ati cunoscut... Au trecut, cred, cam trei ani. Intre timp ne-am intalnit la doua expozitii. A doua a fost cea de la Budapesta, la invitatia doamnei Brandusa Armanca, directoarea ICR de acolo. Toate pareau a fi ca de obicei, trebuia sa atarn lucrarile pe pereti, trebuia organizat spatiul, urma sa gasesc locul pentru afis. Aici incepe pentru mine povestea: a aparut Petre si cutiile lui pline de carti. Dintr-o data am inceput sa ma gandesc la expozitia pe care o aranjam ca la un pretext al uneia care urmeaza, niciodata suficient de amanuntita, niciodata complet ceea ce mi-as dori. Nu-mi parea rau. Petre incerca sa ordoneze cumva mormanul de carti, murmurand: asta e prima mea carte, astea sunt cateva din traducerile poeziilor mele, aici sunt traducerile pe care le-am facut din limba germana, astea sunt revistele... si nu se mai sfarseau... stiam ca exista un munte de carti, dar nu le vazusem niciodata pe toate impreuna. Printre noi se misca persoana care de cativa ani parea a nu se preocupa decat de Muzeul Presei din Jimbolia, de soarta orasului in care se mutase cam prin 94-95, de prietenii lui. Dintr-o data rasarea o fiinta din hartie si cuvinte spunand: cartea asta mica e scrisa pentru Ileana, la un timp dupa ce a murit. M-a emotionat din cale-afara, insa "autorul" continua sa se preumble nestingherit, aranjand pe mese o viata de om. Au urmat fotografiile: portrete, cele mai multe facute de Ion Barbu, coperti de reviste, imagini infatisandu-ne pe noi doi, luate cu mare grija de pe peretele casei sale. M-am uitat si la mine, cea din poze: erau fotografii de la expozitia de la Jimbolia, momente cand stateam de vorba, o imagine din muzeul care pe atunci, acum doi ani, era doar o hruba murdara si parasita. Cumva, era timpul nostru comun si Petre decisese ca toate astea alcatuiau un fel de a face cunostinta cu persoanele care urmau sa ne viziteze pe noi. Cu publicul care avea sa vina. Prezenta lucrarilor mele a fost singurul lucru asemeni altor expozitii pe care le-am deschis in alti ani, ca atare, prefer ca despre ele sa vorbeasca cei care le privesc, ori sa nu vorbeasca nimeni. Cine a facut posibila expozitia de la Budapesta? Petre Stoica si Brandusa Armanca. Nu are rost sa comentez notorietatea poetului, nici locul lui in literatura romana. Nici despre Brandusa nu am sa ma aventurez in a pomeni o lista intreaga de lucruri pe care le-a facut, ultracunoscute. Ce a fost pretios a fost sa privesc doi oameni care se admira si se indragesc unul pe altul. Asta e ceva care face bine la inima si la cap. Fiecare dintre ei a vorbit la vernisajul cu pricina ca si cum ar fi stat fata in fata cu cei mai apropiati oameni - cu mare chef si mare pofta. Petre a avut un haz nebun. A lipit lumea de scaune. S-au spus povesti despre Nichita, despre Uniunea Scriitorilor, despre comunism, despre iubiri, despre sotii care nu mai sunt. Un domn mi-a zis oftand dupa o vreme: ce povestitor extraordinar. Si a adaugat: stii ce-i lipseste generatiei noaste, printre altele? Povestitorii. Am simtit ca cei veniti la expozitie n-au amortit cu mana pe poseta, am vazut cum aproape nimeni nu se dadea dus si asta datorita aerului fara pic de stanjeneala. Toti cei care ne-au ajutat de la ICR, actorii care au recitat, aveau stare de vorba. Am fi vrut sa ne inchidem in bucatarie, sa stam la gramada, pentru ca atat de rare sunt clipele in care nu te grabesti si nu esti silit sa fii amabil, atat de rar iti pasa si mai ales la comun. Seara s-a terminat tarziu si oricum, nu atat de tarziu cat as fi dorit eu. Trebuia sa ne intoarcem la hotel, Petre era cu palaria pe cap, eu stateam ciuci pe podea, Caba Gabor, primarul Jimboliei (partenerul lui Petre in crearea muzeului des pomenit, care se recomanda ca fiind soferul poetului) ne facea poze si ne ameninta ca ne paraseste in strada daca nu ne urnim. Povesteste-ne un moment emotionant din timpul expozitiei... Ce a fost emotionant? Ceea ce era dedesubt si ceea ce ramane in urma... Modestia uneori halucinanta a lui Petre. Firescul prezentei lui si a vorbirii infasurate in gesturi largi. Parfumul unei lumi scriitoricesti care nu mai este. Eleganta princiara a unui poet dispus sa-ti povesteasca cu farmec chiar si un nimic, daca asta te incanta. Gentiletea extraordinara cu care o astfel de faptura te invita sa stai pe scaunul de alaturi. Felul in care Petre Stoica se face ca nu observa saracia si putinatatea timpului prezent. Desene si picturi poti face o viata, dar oamenii care o compun cu adevarat (pe ea, pe viata care ni se intampla sa fie a noastra) sunt foarte putini. Cum s-ar traduce numele expozitiei? O lunga perioada am dat ca titlu lucrarilor mele cuvinte inventate. Poemul "Ceva" a devenit un fenomen de natura personala. Cand sunt intrebata ce nume poarta aproape orice lucrare as putea sa raspund "Ceva". Nu exista nimic mai potrivit. Petre a povestit: "La expozitia de la Jimbolia m-am intrebat ce a gasit Mihaela la "Ceva" asta si mi-am amintit: intr-o zi, ma plimbam in padure la mine, la Bulbucata. Era o padure mare in care o data m-am si ratacit. Am simtit ca mi-a cazut ceva pe umar si am crezut ca e o frunza. Am mers o vreme. Era o pana. Tot in padure am gasit o bila de sticla pe care am cautat-o toata viata. Si, ca si atunci, m-am dus repede acasa si am scris o poezie." "Ceva Acolo in gradina printre ridichi si foi de salata printre cioburi de sticla si bulbi putreziti printre pietre si pene de cintezoi intr-o zi am gasit ceva ce gasesti numai o singura data in viata ceva fara forma ceva fara gust si culoare ceva topindu-se ca literele soarelui pe apa ceva mai frumos decat genele iubitei ceva cald si dureros ca o poezie departata ceva... acolo in gradina ceva ce gasesti numai o singura data in viata" Mi-am amintit de o zi, eram in clasa a sasea, mama ma trimisese sa cumpar cafea. Eu tineam punga mirositoare in mana, imi cumparasem o Romanie Literara si mi se parea, (uitandu-ma la un desen de pe o pagina) ca linia unui desen este maxima onoare care i se poate intampla unui grafician: sa fie in compania unui poem.

Monica ANDRONESCU