M-am gandit la Sah, pentru ca acesta este, poate, singurul joc inteligent, care presupune o arta a atacului, dar si o mai performanta studiere a apararii. Astfel, de-a lungul timpului au putut aparea "scheme" de atac si aparare, care, dupa cel care le-a imaginat, au fost botezate: Polugaevski, Korcinoi, Spasski, etc. Daca ar fi sa raportam acest Univers al atacului si apararii, care este sahul, la nivelul comportamentului tarilor si popoarelor - vom constata ca apararea sau atacul nu sunt nimic altceva decat caracteristica esentei devenirii intru istorie a acestora. Referindu-ne aici doar la "tarisoara" noastra nu este greu sa conchidem ca am fost, incepand cu venirea comunistilor, si mai suntem, iata si azi, cantonati intr-o perpetua aparare, atat in politica interna, cat si in cea externa, dar si in ceea ce inseamna genul de constructie relationala intre oameni si intre grupurile de oameni care formeaza societatea romaneasca. Nu "apararea" a fost si este perdanta in sine. Atat la Sah, cat si in viata unui popor, apararea nu poate fi continua. Ea este ori o situatie din care poti pregati un atac, de a trece in ofensiva, ori este o stare terminala, cu iesirea, de obicei negativa, in mat, sau intr-o remiza, din care nimeni nu are de castigat ceva. La Romania si la romani, starea de aparare dinaintea matului a devenit de ani buni o stare de fapt. O agonie continua. Mai intai, ne-am aparat de comunism, dar nu am iesit la atac: intelectualii au pactizat si si-au vazut de carti si pasapoarte, dar au "rezistat prin cultura". Politicienii conduceau tara din prima linie a partidului Comunist, dar faceau opozitie (aparare!) de catifea pastrandu-si toate privilegiile. OdatA mutaTi cu arme Si bagaje in lumea libera de dupa '89, aceiasi politicieni comunisti au avut o sansa istorica, cea de a iesi la atac si de a taia din carne germenii ciumei rosii: au preferat sa ramana in aparare, sa conserve privilegii, sa impiedice privatizarea, restituirea si refacerea proprietatii. Asa am ajuns rataciti intr-un spatiu din ce in ce mai comprimat, stapanit de fantome ale trecutului, care traiesc continuu, pentru ca au stiut sa se apere. Ne-am aparat tot timpul de comunism (cel putin asa reiese din istorie) si am sfarsit prin a construi un comunism mai atroce ca oriunde in lumea "rosie", care n-a reusit sa moara nici in lumea de azi: ba mai mult, el renaste, incredibil, in fiecare generatie de tineri, ca o mostenire blestemata. Am luptat apArandu-ne de "marea literaturA", care se facea cu curajul de a spune lucrurilor pe nume, in toata lumea (chiar si in cea comunista!), inventand tot soiul de "limbaje secrete", folosind tot felul de ascunzisuri si paravane: scriitori cacaciosi pretinzand ca scriau mari romane "subversive". Azi le recitim si ne dam seama ca sunt cel mult maculatura scrisa cu talent, si asta din lipsa curajului de a spune lucrurilor pe nume. Stai si te crucesti cand auzi ce emotii aveau "marii romancieri" cand se aparau in fata cenzurii si ce imensa drama era daca aceasta le taia vreo fraza din "curajoasele" scrieri. Ce a urmat acestor inimitabile acte de lasa aparare? Un comunism si mai imun la orice incercare de "tratament", niste scriitori gudurandu-se in fata generatiei dinainte, care scriu cu talent despre "nimic", copiind din idolatrie pe "marii" inaintasi - generatia "oniricilor fricosi". Oameni care se apara de alti oameni, categorii umane, care se apara de alte categorii umane. O TarA in care nimeni nu atacA, dar in care toata lumea se apara de toata lumea si in care, dupa fiecare faza de aparare, pamantul ramane parjolit... Pana si la fotbal, dintotdeauna, noi am vrut sa fim invingatori... aparandu-ne! Nu e nimic intamplator: cu mult timp in urma, tara noastra si-a inceput "grandioasa" opera de aparare. Atunci cand s-a conceput, poate cel mai grozav plan in acest sens: incendierea granelor, padurilor, a propriilor sate si cetati, otravirea fantanilor si apelor... Si pentru ca toate trebuie sa poarte un nume, de ce nu am intra oare in "marea istorie" cu "apararea Romania"?

Horia MIHALCESCU