Intr-un 28 iunie, mai precis in 1912, s-a nascut la Roman un baietel pe care il astepta o cariera lunga si consistenta in fata orchestrelor de muzica clasica, si mai ales in fata celor din afara t�rii sale natale. Prezent in orice istorie a muzicii din secolul anterior, dirijorul a ramas ca unul dintre acei artisti care se nasc rar si nu dispar niciodat�. Iar ironia sortii a f�cut ca imaginea lui in posteritate, la sfarsitul secolului XX si inceputul secolului XXI, se fie adanc imprimata datorita unor mijloace pe care muzicianul insusi detesta, considerand ca altereaza calitatea actului creator in muzica, ce se petrece in sala de concert: inregistr�rile. Dup� moartea muzicianului, intamplata la La Neuville-sur-Essonne, langa Paris, in 1996, inregistr�rile sale au ajuns la public datorita dorintei familiei, care a incalcat dorinta dirijorului. Tempo-ul mai incet, o caracteristica a interpretarilor pe care le-a creat, este un semn distinctiv in inregistr�rile care ii dau o a doua viata operei muzicianului. Sau, mai bine zis, o duc in eternitate, cum recunosc cei mai mari muzicieni si critici muzicali din lume. Tanarul Celi la Berlin Lectiile de muzica au inceput devreme, la 4 ani, cand studia deja pianul si compozi�ia la Ia�i. Mai tarziu, si-a continuat educatia in capitala tarii sale, aprofundand matematica si filozofia. Iar cautarea lor a durat, de fapt, intreaga viata. Prin ele a ajuns la adevarata muzica, la inceputul, pe parcursul si catre sfarsitul drumului sau, mereu preocupat sa faca din muzicienii pe care ii indruma interpreti ai devenirii care este muzica. "Muzica nu corespunde unei forme de a fi. E o devenire, e ceva care se naste, creste, ajunge la un punct de maxima expansiune si moare, ca o planta, ca un sentiment, ca orisicare activitate omeneasca. Deci mata vrei sa fixezi ceea ce te-a impresionat candva, in loc sa p�strezi in matale posibilitatea de a te impresiona, de a avea la dispozitie elementele cu care intri iar in stadiul de euforie, care inca nu-i muzica... transcenderea stadiului de euforie poate duce la ceea ce numim noi, cativa dintre noi, muzica." Asa cugeta Sergiu Celibidache intr-un interviu acordat unui ziarist roman mult mai tarziu, in 1979, cand a revenit sa dirijeze la Bucuresti, dupa ce numele s�u fusese tabu in tara de bastin� dou� decenii. Revenind la anii formarii sale, observam ca dupa Bucuresti a urmat Berlinul, oras in care a plecat in 1936 si care i-a dat primele reusite in cariera, oras a carei Academie de Muzica a frecventat-o, studiind cu Fritiz Stein si Heintz Tiessen, avandu-l ca profesor de psihologie pe Eduard Spengler in persoan� si ca profesor de metafizica pe Nicolai Hartmann. Oras care l-a adoptat, oprindu-l ca dirijor al Filarmonicii in 1945, cand era doar un tanar absolvent. Tanarul Celi, cum ii spuneau muzicienii, a dirijat Filarmonica din Berlin pana in 1952, cand, Furtwangler, si-a reluat pupitrul, reabilitat fiind dupa acuzarea ca ar fi colaborat cu regimul nazist. Dirijorul din Romania, perceput ca un conational de muzicienii germani, a interpretat sute de concerte cu Filarmonica din Berlin, cerand-i eforturi numeroase, punand-o in fata unei complicate filozofii a muzicii, g�sind mereu ceva de indreptat. Mare dezamagire pentru tanrul nostru, cand, in 1954, orchestra a hotarat ca Herbert von Karajan, si nu Sergiu Celibidache, va lua locul lui Furtwangler... In cautarea artei, adic� a libertatii Astfel a inceput drumul lung celui care a cercetat si a servit fara intrerupere "experienta transcendentala" care este muzica. A condus apoi cele mai prestigioase orchestre ale lumii, c�utand s� interpreteze riguros emotia transmisa prin partitura. A mers fara ezitare pe drumul catre libertate, caci astfel intelegea arta general si propria art�: "Cultura nu este altceva decat drumul spre libertate. Arta este libertate, cu toate ca ea te prinde in senzatii." Dup� 1955, a dirijat Orchestra National� din Paris, Orchestra Radio din Stuttgart etc. A tinut cursuri de perfectionare in arta dirijoral la Munchen, Siena sau Fontainebleau, a predat la Universitatea germana Maintz si, dup� 1984, la Institutul Curtius din Philadelphia. A conferentiat in marile centre culturale din lume. In aceste decenii a devenit "legendarul maestru"si "mare preot al artei", cum il numeste James Oestriech, de exemplu, considerandu-l una dintre personalitatile muzicale cele mai importante ale secolului. A refuzat in repetate randuri sa faca inregistrari, avand credinta ca ele altereaza calitatea si sensul muzicii, care se naste in sala de concert. Si-a castigat reputatia de "mistic inaccesibil" care nu face nici un compromis cu interpretarea. Si in 1979 a f�cut un pas urias pentru propriul drum: a devenit dirijor permanent al Filarmonicii din Munchen si director muzical general al orasului. Iar Filarmonica a trait ani de glorie, devenind una dintre cele mai bune orchestre simfonice ale lumii. "Ultimul dirijor care intruchipeaza geniul nebun"? Subscriu la comentariul criticului citat mai sus, care scria ca Sergiu Celibidache s-a transformat intr-o imagine mitica, intr-un figur� intangibila, cu o filozofie a ei, un talent care cere imposibilul de la orchestra, care nu vrea sa faca inregistrari, care nu da interviuri. Un dirijor care ramane nemuritor prin interpret�rile date operelor unor compozitori precum Anton Bruckner, Claude Debussy etc. Un dirijor capabil sa conduc� orchestra spre muzica autentica, un dirijor care reuseste sa evoce, in Simfonia Renan a lui Schumann, de exemplu, grandoarea Catedralei Cologne, sursa de inspiratie a operei. Un muzician care intelege si dramaticul �i comicul, producand nuante si fluctuatii infinite. "Una peste alta, ca si in cazul celor mai multi dintre dirijorii care intruchipau "geniul nebun" (Stokawski, de exemplu), opera lui Celibidache se intinde aleatoriu de la uluitor la grotesc", concluzioneaza David Hurwitz intr-un articol intitulat " Celibidache: ultimul dirijor care intruchipeaza geniul nebun?" Cu trei ani inainte de moartea muzicianului, John Rockwell, critic muzical, facea in "New York Times" o descriere a interpretarilor realizate sub bagheta dirijorului de origine romana: "fanatic repetate", "scrupulos concepute", de fapt "interpretari lente, ca cristalul". O forma de recunos�tere a importantei pe care dirijorul a avut-o in muzica secolului recent incheiat este existenta concursurilor, a asociatiei care promoveaza mostenirea lasata de Sergiu Celibidache, cu sediul in Franta, si a Academiei Internationale care ii poarta numele. Arta muzicianului, pastrata in memoria unor dirijori, interpreti si melomani, in unele inregistrari video si filme documentare, este de descoperit in primul rand in inregistrarile pe care familia s-a hotarat se le fac� publice, in pofida dorintei artistului, care credea ca inregistrarea audio distorsioneaza spontaneitatea actului de a face muzica, gest pe care James Oestriech l-a inteles cel mai bine: "Indiferent de ce demoni l-or fi impins pe fiul lui Celibidache sa-i incalce hotararea si sa faca publice inregistrarile, ascultatorul nu fi poate fi decat recunosc�tor."

Dana IONESCU