Desigur, este imposibil ca, in acest stadiu incipient, sa se evalueze cu precizie repercusiunile strategice pe termen lung ale deciziei aparente a lui Sarkozy de a readuce Franta la conducerea militara integrata a NATO si de a consolida angajamentul militar francez fata de operatiunile NATO din Afganistan. Insa implicatiile acestei decizii sunt clare: sub Sarkozy, Franta se afla acum din nou in inima Aliantei Nord-Atlantice. DeSi aceasta poate ca nu pare mare lucru in afara Frantei, revolutia de politica externa a lui Sarkozy a starnit o opozitie apriga acasa. Intr-adevar, toate partidele de stanga denunta despartirea lui Sarkozy de mostenirea militara/diplomatica a celei de-a Cincea Republici. BineInTeles, adevarata nemultumire a stangii fata de politicile lui Sarkozy isi are originea in modul in care acesta concepe relatia Frantei cu SUA. Circumspectia manifestata fata de America nu a fost o pozitie care sa apartina in exclusivitate stangii; multi Gaullisti au fost atinsi de anti-americanism de-a lungul anilor. Insa, desi pare ca Sarkozy si-a vandut partidul, recunoscand meritele Americii lui George Bush, acesta a atenuat suspiciunile sale odinioara obisnuite fata de SUA. Drept urmare, a fost initiata o disputa stanga-dreapta in cadrul acestui domeniu central al diplomatiei francezei - o disputa nemaiintalnita in Franta in ultimele patru decenii. Deloc surprinzator, stanga franceza respinge impulsurile atlantice ale lui Sarkozy si il acuza in mod frecvent ca tradeaza mostenirea generalului de Gaulle. Majoritatea francezilor, pe de alta parte, pare sa favorizeze ameliorarea legaturilor cu SUA. Aici este mai mult decat o usoara ironie. In anul in care socialistii celebreaza a 40-a aniversare a demonstratiilor impotriva lui de Gaulle, din mai 1968, ei incearca de asemenea sa eclipseze partea diplomatica a evenimentului prin faptul ca sa autoproclama aparatorii politicii externe franceze independente pe care acesta a promovat-o. In anii '60, atat socialistii cat si centristii au denuntat "anti-americanismul" lui De Gaulle in ceea ce priveste NATO, politica Frantei pentru Orientul Mijlociu sau Constitutia, Francois Mitterand (liderul socialist din anii '60) si opozitia criticand dur modul in care de Gaulle incerca sa rupa consensul din sanul Aliantei. Socialistii s-au opus deciziei lui De Gaulle de a retrage Franta din comanda militara unificata a NATO, s-au opus crearii unui arsenal nuclear independent al Frantei (ei preferand garantiile nucleare ale SUA) si au fost ostili rupturii provocate de De Gaulle cu Israelul, dupa Razboiul de Sase Zile. Dar socialistii au inceput sa-si schimbe opiniile la finele anilor '70, facand front comun in jurul conceptului de persuasiune nucleara, ca garantie a independentei nationale, si au inceput sa se distanteze de America. Desi Mitterand a ramas neclintit in fata SUA in privinta stationarii rachetelor in Europa, la inceputul anilor '80, fapt care i-a adus respectul presedintelui Ronald Reagan, in acest punct consensul gaullist asupra problemelor fundamentale ale politicii externe franceze s-a raspandit in toate grupurile politice. Se poate spune ca pana si Partidul Comunist ar fi imbratisat aceste principii. Sarkozy a rupt-o cu asa-numita "orientare mitterandist - gaullista", care s-a bazat pe persistenta unei credinte in "exceptionalismul" francez in domeniul afacerilor externe. Asta nu inseamna ca Franta lui Sarkozy va merge pe linia indicata de americani. Nici vorba. Dar s-ar putea spune ca Franta nu se va mai opune Americii doar de dragul de a i se opune Americii. Pascal Boniface este director al Institutului pentru Relatii Strategice si Internationale din Paris (IRIS). Copyright: Project Syndicate, 2008. www.project-syndicate.org

Pascal Boniface