Sa incepem cu niste versuri. Tragi-comice, desigur, ca toata voluminoasa maculatura in versuri, compuse pentru a preamari noul sistem si realizarile lui: "Ce frumos infloresc zorii,/ Cand trec mecanizatorii..." Cercetatorii de la Muzeul Taranului Roman din Bucuresti, aceasta autentica bijuterie ce reflecta, cu un profesionalism impecabil, chipul, mai vechi si mai nou, al culturii populare de la noi, au scos din arhive, personale si publice, astfel de mostre pentru a alcatui o expozitie permanenta despre efectele colectivizarii agriculturii asupra satului romanesc. Coborand la subsol, imediat dupa ce intrati in cladirea muzeului de pe Kiseleff, veti simti ori ca va urmareste un cosmar, care e intotdeauna cu un pas inainte, ori ca ati patruns intr-un spatiu SF... In primul rand depinde, fireste, de varsta pe care o aveti. La intrare, sunteti mai degraba avertizati decat informati, caci subiectul o cere, ca va indreptati spre "Ciuma. Instalatie politica". La urmatorul pas prim remorarea conceputa de Horia Bernea si Irina Nicolau, aflati ca va situati intr-un spatiu de rememorare a unei atrocitati care a durat mai mult de zece ani, colectivizarea agriculturii, si care a schimbat nu numai istoria in sine, ci si identitatea unei culturi si a unui tip uman. Se precizeaza, asadar, ca este vorba despre "un memorial al suferintelor pe care le-a provocat colectivizarea pamantului la sat". Iar daca alegeti sa vizitati mai intai parterul si etajul, iar expozitia de la subsol o lasati pentru la sfarsit, atunci veti vedea, privind obiecte simbolice ce reconstituie, infricosator, atmosfera perioadei 1945-1962, ca lumea rurala romaneasca, cronologic vorbind, se imparte in doua mari ere: inainte si dupa colectivizare. "Viata noua", fara chiaburi Sub auspiciile "lampei lui Ilici" si a bine-cunoscutei steme, intre pereti tapetati cu numere ingalbenite din "Scanteia", carora li se adauga multe secere si ciocane, se reconstituie ruptura care a deturnat definitiv si iremediabil - ceea ce vedem si in 2008 - universul satesc si portretul taranului. Mixtura de obiecte inspirat adunate si explicate de organizatori, care au apelat la umorul salvator, scoate in evidenta absurditatea si tragismul acestui episod, dar si ridicolul lui, azi din ce in ce mai neverosimil. Numere din "Scanteia", in care cititi planuri si sarcini de partid, precum si indemnuri de la femei catre femei care trebuie sa inteleaga beneficiile colectivizarii, sunt fundalul pe care se desfasoara grotescul. Pe acest fundal sumbru, cu informatii despre victimele si urmarile procesului, se suprapune grotescul, reprezentat mai ales prin "versuri" (de fapt, cuvinte rimate) extrase din presa si almanahurile (nici macar atunci nu erau "almanahe") vremii, maculatura de neuitat. Sa ne amintim, deci : "Brazii, schela de titei,/ Munti inalti peste ei,/ Soarele maret se-arata:/ Asta-i stema tarii, iata !" sau "Foaie verde de negara./ Republica Populara/ Ne-a adus dreptate-n tara, / Ne-a adus egalitate/ La orase si la sate." (mostra care circula in 1950 in satul Petric din Caras-Severin). Infierat in paginile presei de partid, la gazeta de perete, in compunerile elevilor si in panourile din fabrici, chiaburul, "unealta imperialistilor", este prototipul asezarii traditionale a satului, care trebuie eliminat, astfel incat sa domneasca viata noua si omul nou: "Noi muncim ziua deplin,/ Norma sa o depasim, / Viata noua sa cladim." sau " Cu boierii s-a sfarsit,/ Mosiile s-au impartit,/ La tarani si muncitori,/ Sa le munceasca cu spor." si "Doar chiaburul nu voteaza/ Sta acasa si turbeaza." Gasiti, in expozitia de la Muzeul Taranului, si reproduceri ale unor ilustratii din publicatiile vremii, in ton cu ideologia de partid, si bancuri subversive, cat se poate de transparente. O taranca ii spune unui tanar : "Am vazut sase stafii la noi in sat." Tanarul ii raspunde: "La noi am vazut numai trei, ca numai trei chiaburi mai sunt in satul nostru." Satul romanesc devenea altceva... La oras, in suba si cu basca Colectivizarea de tip sovietic, pe care Gheorghe Gheorghiu-Dej o declara incheiata in 1962, cand 96% din suprafata agricola a tarii era in mainile regimului totalitar, a rupt ritmul dintotdeauna al vietii rurale, falsificand normalitatea si modificand specificul culturii taranesti. A desfiintat personalitatea taranului, lasandu-l fara pamant, care insemna traditie si identitate, dandu-i basca de lucrator la SMA si suba, punandu-l sa asculte "Ora rusa" la radio, mutandu-l la oras, o lume care nu era a lui, fortandu-l sa reproduca lumea lui la oras si astfel sa cada in kitsch. In cifre sumare, colectivizarea arata astfel: in 1948, taranii reprezentau 77% din populatia tarii, in 1988, taranii reprezentau 45% din populatia tarii, iar, intre 1948 si 1977, 5 milioane de tarani au devenit muncitori la oras. Daca va asezati sa cititi materialele si documentele culese de organizatorii expozitiei, gasiti marturii si statistici despre fenomenul rezistentei, despre procese kafkiene impotriva celor care au purces la "actiuni ostile" colectivizarii si au sfarsit ca exemple care sa instaureze argumentul suprem: frica. In noiembrie 1961, la Plenara CC al PMR, Gheorghe Gheorghiu-Dej anunta ca lupta impotriva chiaburilor s-a soldat cu trimiterea in judecata a peste 80 000 de tarani, dintre care 30 000 au avut parte de procese publice. In sala din muzeu, victimele sunt un lung sir de nume si de evenimente consemnate pentru cei care cred ca au ceva de descifrat. Cat despre ceilalti, expozitia nu li se adreseaza... Cand vor pleca, vor retine doar doua figuri : pe tatucul Stalin, care priveste impunator din mai multe portrete, impreuna cu un Lenin meditativ si grav, din picturi si statuete.

Dana IONESCU