Daca ar fi ramas in Romania, Petru Popescu, prozator important al sfarsitului de deceniu sase si inceput de deceniu al saptelea, sunt ferm convinsa ca ar fi rezistat cu puterea talentului sau, tuturor oprelistilor ideologice. Destinul l-a manat catre America, unde, din 1974, s-a impus de asemenea ca scenarist, realizator de filme (la Hollywood unde si traieste) si ca un cunoscut romancier. Incepand din 1969 a publicat in limba romana romanele: "Prins", "Dulce ca mierea e glontul patriei", "Sa cresti intr-un an cat altii intr-o zi" , Sfarsitul bahic", "Copiii domnului", Lorelei", "Inainte si dupa Edith", "In coasta lui Adam", si "Intoarcerea" (1993), aparut in traducere romaneasca. La inceputul anilor '70, romanele lui Petru Popescu starneau "mese rotunde" printre critici, erau rasplatite cu premii, aveau foarte multi cititori, autorul fiind considerat un tanar-scriitor- simbol, al prozei citadine, o proza expresiva, puternica, limpede, riguroasa si fluenta. Astazi, Petru Popescu are ca scriitor doua limbi in care se exprima cu succes: romana si engleza. Un lucru de o fireasca normalitate, ce trebuie sa fie asumat si pretuit, de cititori si, nu in ultimul rand, de breasla scriitoriceasca din Romania. Petru Popescu, bine ai revenit in Romania! Ultima imagine care mi s-a fixat in memorie in legatura cu tine, este prezenta in chiar locul in care ne aflam acum, Uniunea Scriitorilor, cu putin timp inainte de plecarea ta definitiva in America. Bine te-am gasit si bine v-am gasit pe toti, cei care ma citesc si sper sa ma citeasca in continuare, tineri si mai putin tineri (tineri in inima ca mine)! Va imbratisez pe toti! In ultimii ani, in literatura romana s-au produs multe schimbari mai ales in relatia scriitor-cititor. Se impune din ce in ce mai des ca autorul sa participe si el activ la persuadarea pietei de carte, altfel existand riscul de-a se pierde in valul de aparitii editoriale. Alt risc al momentului este acela de-a nu se ajunge la cartile de valoare, critica multumindu-se deseori cu ierarhii deja stabilite si cu tipare croite in graba. Vii dintr-o tara in care puterea publi-citatii este coplesitoare, chiar opresiva. Locuiesc in America, tara care are multi, foarte multi scriitori, ca sa nu mai vorbim despre ciudatenia ca in clipa de fata oricine are acces la Internet. Daca vrea sa-si spuna "scriitor" si scrie o carte pe care o distribuie pe Internet, se poate. In fond, cine are abilitatea de-a scrie, o poate face, scriindu-si propria poveste. Afara de asta se mai intampla fireste si altceva:. SUA, ca societate, sunt intr-o profunda criza economica si psihologica. Cand se intampla asta se citeste mai putin. Si mai neselectiv... Petru Popescu, esti dupa cat se vede intr-o competitie continua cu tine insuti. Asa cum bine spui sunt intr-o competitie nu numai cu mine insumi, ci cu toti scriitorii cei care sunt mai capabili, de varsta mea, mai tineri si mai batrani ca mine, s.a.m.d.. Pe de o parte este o lupta si o confuzie, pentru ca fara sa vrei incepi sa-ti pui intrebari. "Ce sa mai scriu si eu, ceva care sa aiba legatura cu viata mea personala, ceva sincer si trait, dar pe de alta parte sa se impuna printr-un fel de senzational al propriei teme. Toti suntem sub presiunea asta. Williams Steven, care mi-a devenit prieten dupa ce a citit si i-a placut foarte mult "Intoarcerea" care s-a publicat la "Globe Atlantic" (a murit saracul acum doi ani de zile) imi spunea (dupa ce avusese o viata de mari succese): "In clipa in care a inceput sa se dezvolte Internetul, (a fost predictia lui Bill Steven), s-a terminat cu noi ca scriitori". "De ce spui chestia asta?, l-am intrebat. "Pentru ca toata lumea stie sa scrie", mi-a raspuns. Ma gandeam pe atunci la dorinta lui de-a fi caustic. Intr-un fel n-a fost insa caustic. Capacitatea cititorului de-a discrimina intre, hai sa zicem, scrisul bun sau scrisul cu inteles sau scrisul tematic-relevant s.a.m.d. s-a micsorat. In clipa de fata oamenii daca vor sa se informeze despre "orice" nu se duc la o carte de proza, ci afla pe Internet, unde sunt o sumedenie de posibilitati de a afla. Sa ne resemnam? Eu spun ca trebuie sa ne pastram optimismul, pentru ca nu ne putem schimba nici cariera si nici preferintele. Daca as putea sa devin cantaret as deveni cantaret, dar nu se poate si nu am decat sa mergem inainte. Uite, ambii mei copii scriu. Fiul meu are chiar o licenta in asa zisul "scris literar", iar fiica mea studiaza jurnalismul si tocmai a terminat un stagiu la Universitatea din Florenta si se muta in George Washinghton, in Washinghton D.C. Amandoi scriu, amandoi semneaza: Adam Popescu si Chloe Popescu. Inseamna ca sunt mandri de numele Popescu. Stiu romaneste? Stiu romaneste asa cum stiu in general americanii casatoriti cu romani, adica daca nu au invatat limba, in general pot ghici din conversatie ce se vorbeste, cu cine se vorbeste, ce se intampla. Pentru un american este o inegalitate. Americanii sunt foarte dezavantajati in sensul ca imperialismul cultural al limbii engleze este atat de puternic, incat in orice tara din lume te-ai duce si vrei sa ii vorbesti limba, te ghicesc imediat ca nu esti de-al lor si ti se raspunde in engleza, pentru ca toti stiu engleza. E ca si cum ai avea in politica un singur partid. Petru Popescu, esti un scriitor care s-a bucurat cu adevarat de glorie literara in Romania inceputului de deceniu sapte, un scriitor despre care criticii vorbeau constant elogios. Erai, ca sa folosesc o sintagma comuna, un prozator care "a confirmat". La 29 de ani ai parasit totusi Romania... Ai trait momente firesti de confuzie in patria de adoptie? Nu avem nici timpul si nu e momentul sa vorbesc despre multele momente de confuzie pe care le-am trait. De asemenea, de teama si de regrete la ideea ca-mi parasisem limba, care a fost o alegere grea si gresit interpretata de rau-voitori.... In acelasi timp aveai un atu: vorbeai foarte bine engleza. Intotdeauna cand discut cu cei care-mi cunosc literatuira publicata in limba romana, sunt intrebat de ce am plecat. Exact intrebarea pe care eram hotarata s-o ocolesc. Simt totusi nevoia sa ma mai explic inca o data... Fereastra de oarecare libertate care se deschisese la inceputul anilor '60 si pe care din anumite puncte de vedere si eu am deschis-o, participand la ea (cel putin am impins-o mai deschisa decat se deschisese ea de sus, de la Guvern, ei bine, fereastra aceea se inchidea. Cand am plecat eu, in '74, nu se inchisese de tot, dar putin dupa aceea... Afara de asta s-a mai intamplat un lucru mai putin cunoscut: a existat un mic "raport personal" intre Ceausescu si mine. Eu nu faceam parte din politica in sensul adevarat al cuvantului, iar el nu se preocupa cum bine stii de arta. Dar deodata, cand a aparut un prozator care putea sa exprime viata tineretului, ca orice om politic a ridicat spranceana si a bagat de seama. De fapt, dupa "Sfarsitul bahic" care a fost o carte care l-a enervat mult, mult de tot, si dupa ce imi intocmisem un plan de scris ambitios care, credeam eu in modul meu arogant de pe vremea aceea ca pot spune adevarul si despre asta, si despre asta, mi-am dat seama ca el nu are de gand sa permita nimanui sa continue un tip de asemenea cariera scriitoriceasca, foarte realista, foarte simtita si identificabila de public. Succesul "de masa" era considerat de Ceausescu ca apartinandu-i numai lui. S-a si dovedit de fapt dupa aceea, cand regimul a devenit pur si simplu o zilnica reprezentare a persoanei lui. El, de fapt, nu avea de gand sa permita, nu numai autorilor ca mine care nu erau multi, ci oricarui artist in general, sa-si continue experimente artistice vii. Daca linia politica ar fi mers spre deschidere, multe lucruri ar fi fost altfel si in viata societatii cat si in viata mea. A trebuit sa fug mai mult pentru ca as fi dus o lupta mult mai mare cu cenzura... Cand a aparut "Sfarsitul bahic" 70 de pagini fusesera pur si simplu din carte. Mi s-ar fi mutilat multe carti, ar fi fost o "conditie", mai greu de supravietuit cu ea, decat plecarea in alta limba, in care aveai libertatea de-a scrie orice subiect, in orice fel vrei, cu orice atitudine. Sa interesezi cititorul este singurul lucru care conteaza. Eram dintr-odata si lasat sa traiesc si lasat sa scriu mai departe... O optiune care trebuie inteleasa si respectata, chiar daca foarte multi scriitori ramasesera sa se confrunte cu raul... N-am incetat niciodata sa fiu scriitor roman, Nu stiu de ce nu-si dau oamenii seama ca un scriitor poate avea o cariera internationala si poate sa scrie in alta limba si sa nu devina mai putin ca scriitor. Nu exista american care, stiind ce inseamna numele, sa nu exclame: "romanian writer Petru Popescu" sau "romanian-american writer, Petru Popescu". As vrea foarte mult sa-i rog pe critici si sa-mi rog prietenii, ori pe cei care cred ca reprezint un "caz ambiguu", sa nu ma considere un "caz pierdut" si deosebit de ei. Sunt de acord cu tine, mai ales ca o conditie de baza a scriitorului se numeste "libertatea de optiune". Si orice judecata vizavi de asta pare deliberat meschina. Acum te las, trebuie sa urc in "Sala Oglinzilor", sa-mi vad reeditarea romanului "Intoarcerea" si sa dialoghez cu publicul cititor. Sunt foarte multe lucruri din experienta mea pe care le consider interesante, incat mi-ar placea sa fie citite de romani. Un om care a avut biografia mea intelege foarte bine ce inseamna emigratia... Emigratia nu-i decat un fenomen firesc... Emigratia a devenit in ultimii ani un fenomen mondial, tocmai datorita acestui "firesc". Omenirea traieste unde nu s-a nascut. Tie ti s-a potrivit foarte bine America... Poate mi se potrivea si altceva, dar engleza era limba in care ma descurcam foarte bine. A fost asadar o decizie foarte practica... Am scris la inceput scenarii de film pentru ca proza e mult mai complicata... In scenariu se spune povestea, sunt personaje vizuale. Era un act practic sa vezi daca lumea filmului poate sa absoarba un scriitor ca mine. Si tu ai "profitat" revenind cu succes la proza-

Iolanda Malamen