Se poate oare ca niste parinti saraci, in echilibru fragil pe marginea haznalei sociale, sa-si vanda practic copilul (sa-l inchirieze cu ora, mai precis) unui "binefacator" cu bani si preferinte sexuale nu tocmai in ordinea firii, iar ceea ce fac ei sa nu se cheme proxenetism? Da, se poate; ba chiar, in lumina recentelor dezvaluiri despre fiice violate si sechestrate, cu anii, de tati in pivnitele propriilor case, poate ca nici nu e chiar asa o tragedie (caci tragediile strict morale au pierit de mult). "Hamelin" al lui Juan Mayorga e primul text teatral contemporan spaniol care trateaza tema pedofiliei, se spune in materialul de prezentare a spectacolului pus in scena de Claudiu Goga la Teatrul Mic din Bucuresti, ceea ce, sincera sa fiu, mie uneia nu-mi inspira ganduri prea linistitoare - ultima data cand am vazut o lectura a unei piese despre pedofilie, cineva (nu spun cine) si-a aratat partile posterioare spectatorilor, in semn de protest. In Romania, tema abuzului sexual asupra minorilor, sub forma pedofiliei sau a incestului, nu e un tabu in teatru, poate si pentru ca textele montate - "Ma cheama Isbjorg. Sunt o leoaica" (2002), ba chiar si "De ce fierbe copilul in mamaliga" (2004) - sunt scrise de straini, "turismul sexual", de pilda, pentru care tara noastra era pana nu demult o destinatie privilegiata fiind deocamdata un subiect doar jurnalistic, nu si dramaturgic. Prin urmare, daca reactiile fata de spectacolul de la Mic nu vor fi fiind prea entuziaste, nu pudibonderia nationala le anima. De fapt, piesa, ca si montarea, merge constient in contra reflexelor traditionale (ba chiar naturale) ale publicului (nu doar romanesc): reconstituind, prin intermediul unui povestitor-zeu atotstiutor (Marius Cordos), ancheta judecatorului Montero (Gheorghe Visu) in legatura cu Josemari (Dorin Andone), copil de 10 ani intrat in gratiile unui "baiat de bani gata" care le asigura, in schimb, traiul unor parinti incapabili de altceva decat cresterea numarului de progenituri, si autorul, si regizorul refuza sa faca apel la emotie, sa apese acele butoane care, inevitabil la teatru, declanseaza empatia fata de ceea ce se petrece pe scena. Asistam, in schimb, la o propunere "brechtiana", in sensul in care jocul actorilor e rece, conventia e declarata periodic, situatiile sunt comentate factual de povestitor, iar spectatorului i se cere sa decida singur, pe cai rationale, ce se intampla, cine are dreptate si cine nu, si care e rolul povestii despre fluierasul din Hamelin (repetata obsesiv) in istoria de fata (metaforic, pare a fi ceva legat de felul in care societatea isi sacrifica din inconstienta propriii copii). InSiruirea de fapte crude poate functiona pe spatii restranse (iar scenele lui Dorin Andone, care nu se copilareste jucand disperarea resemnata a unui inceput de adolescenta, reactiveaza de fiecare data concentrarea publicului), insa in doua ore coeficientul de plictiseala creste vertiginos pe canavaua minimalismului scenografic si actoricesc, unde pare ca nimic nu se intampla fiindca nimic nu se schimba (se intampla si se schimba, in realitate, dar nu in logica profund umana a nevoii spectatorului de a fi impresionat, emotionat, dat sufleteste cu capul de pereti). Cu cateva exceptii actoricesti (Andone, Gheorghe Visu, care-l lasa pe Brecht in legea lui, Mihaela Radescu, in rolul unei asistente sociale fundamentaliste in intransigenta ei), spectacolul se scurge in baza inevitabilei curgeri a timpului de la inceput spre sfarsit, iar teatrul actiunii imediate in care crede dramaturgul Juan Mayorga n-ajunge sa iste decat cascaturi. PAnA la urmA, si revolutiile s-au nascut din preaplinuri emotionale.

Iulia POPOVICI