Afirma atunci ca "am incercat sa scutur de praf anumite momente, (...) am dorit sa realizez o montare mai apropiata de modul de perceptie al publicului contemporan, (...) o reimprospatare. (...) Chiar Rothbart, teluricul, in montarea mea este (...) o proiectie spirituala spre o lume la care nu are acces. Moartea sa este (...) mai degraba rezultatul unei incrancenari simbolice intre negru si alb, intre bine si rau". Acum, cu aceasta noua montare in viziunea lui Gheorghe Iancu, el a subliniat acelasi lucru - ca a "scuturat de praf", dar si ca Rothbart a devenit un alter-ego al lui Siegfried (de aceea numele sau e? inversat - Deirfgeis), cei doi infruntandu-se pentru ca in final "cel rau" sa fie rapus (nu e clar daca... de somn sau chiar ucis). Pe de alta parte, clasicul Bufon a devenit acum Beno (personaj pe care, culmea, il abordase anterior chiar balerinul rus Artem Shpilevski la Staatsoper Berlin, probabil "ideea" circula...). Spectacolul este impartit in doua acte, iar Siegfried viseaza, de fapt, toata "povestea", trezindu-se in final la realitate. Prima secventa (sugerand ambianta de la curtea tarului rus, la inceput de sec. XX) are eleganta, rafinament, desi miscarea nu prea are stralucire si dinamism, costumele in alb-gri conferind o linie aristocratica remarcabila; apoi, momentul "lebedelor" pastreaza, in general, structura originala, introducand insa un superb Adagio dansat exceptional de Adela Craciun (Regina mama) si Alin Gheorghiu (Deirfgeis), poate punctul culminant al serii ca frumusete, atmosfera si expresivitate (desi nu am inteles combinatia mama-alter-ego-ul fiului). Actul doi aduce noutatea unui (posibil) bal mascat, costumele imaginand pasari diverse (pauni, papagali, poate pinguini - o "prelungire" a regnului "pasaresc" al lebedelor?...), simpatice si multicolore, dar si rochii vaporoase sau "spaniole", derularea devine animata, dar in aceeasi maniera a "numerelor" disparate, pentru ca finalul sa aduca infruntarea eroului cu alter-ego-ul sau, invaluiti apoi de o imensa panza neagra (asemenea valurilor) in care "dispare" lebada alba, cei doi raman la pamant, dar Siegfried se trezeste din somn si se indreapta, din nou, catre mama sa. Scena complet goala, incadrata in negru, are ca unic decor fundalul de panza desenat ca in cartile pentru copii (desi scenografa Luisa Spinatelli a declarat ca va fi o abordare su-realista), de mare efect fiind proiectia albastra pe fond negru. Gh. Iancu a anuntat ca a donat teatrului cele 150 de reflectoare utilizate (un gest generos, demn de apreciat), dar sincer, nu m-a frapat un joc de lumini de o asemenea bogatie (light-designer Sergio Rossi). Pentru primele doua reprezentatii au fost invitati balerini de la teatre renumite - Michele Wiles (de la Baletul American, in Odette-Odile) si Artem Shpilevski (acum la Teatrul "Balsoi" - Moscova) -, inalti, cu o tehnica sigura si performanta, fara a se implica expresiv in rol, lasand in plan secund gratia, sentimentele indragostitilor, constrastul dintre "lebada alba" si "lebada neagra" fiind aproape inexistent. O sala arhiplina a ovationat evolutia artistilor nostri, dansand cu pasiune, etaland o rigoare si o suplete tehnica de inalt nivel. "Baletomanii" au aplaudat frenetic, specialistii au fost mai rezervati in ce priveste noua montare, dar este, cu siguranta, o realizare de marca a ansamblului, lucrand sub indrumarea unui renumit balerin (stabilit in Italia) care acum, dupa decenii, revine pe scena debutului sau solistic, dar in ipostaza de coregraf. Surprizele au continuat, pentru ca Gh. Iancu a fost instalat ca sef al departamentului de balet al ONB.

Anca FLOREA