De ce "Buzunarul cu paine"? Raspunde Oana Pellea: "Un text inteligent. Vorbeste despre noi. Asa cum suntem. Cinici si superficiali. Inteligenti si penibili. Generosi si lasi. Noi cu toate cele ale noastre. Bune si rele. Intr-o lume inghetata in vorbe. Nemiscata. O lume caraghioasa si trista in acelasi timp. Un text emotionant. Visniec undeva intre Caragiale si Beckett. Si ce atatea cuvinte!... de ce Buzunarul? Pentru ca imi face pur si simplu mare placere sa exist in aceasta piesa." Raspunde si Mihai Gruia Sandu: "Pentru ca toate situatiile cu care ne intalnim in viata noastra au fost create pentru ca spiritul nostru sa se vada in ele ca intr-o oglinda si sa poata sa devina, treapta cu treapta, intamplare de intamplare, mai bun, mai generos, mai intelept, mai asemanator celui ce ne-a creat. Si, daca am inteles asta, nu vad de ce nu ne-am bucura, nu vad de ce nu am da si altora bucuria venita odata cu intelegerea." De ce "Buzunarul cu paine"? Poate si pentru ca montarea se inscrie intr-o moda a ultimilor ani, ca in repertoriul fiecarui teatru care se respecta sa existe si o piesa a dramaturgului roman care a facut cariera in Franta. A fi, dar a nu face Intr-un decor simplu, cu o versiune scenica apartinandu-le deopotriva celor doi actori, textul lui Visniec este frumos adoptat de Oane Pellea si de Gruia Sandu, amandoi aplecati ca pe marginea lumii, deasupra unui put din care urla un caine. Situat undeva intre "Asteptandu-l pe Godot" al lui Beckett si "Iona" lui Sorescu, textul lui Visniec vorbeste despre neputinta, despre dragoste, despre vointa si lipsa de vointa, despre darnicie, despre lasitate, despre moarte si, mai ales, despre "iubirea de aproape". In mijlocul lui nicaieri, doi oameni se intalnesc si vor sa scoata dintr-un put un caine. Orele trec, nimeni nu face nimic, fiecare ii paseaza celuilalt responsabilitatile, unul vrea sa actioneze, iar celalalt ii arata ca este imposibil si primul asteapta exact sa i se demonstreze ca este imposibil. Fiecare vrea sa faca bine, dar de la distanta, fiecare vorbeste, dar nimeni nu actioneaza. Treptele dezumanizarii sunt urcate incet, dar sigur, printre zambete si incercari dureros de caraghioase de a salva o fiinta inchisa in adancurile negre al unui put. Cate-o firimitura de paine si o pietricica aruncate din cand in cand ii fac pe cei doi sa se convinga de faptul ca, in adancuri, cainele este viu si isi asteapta salvarea. Finalul inverseaza planurile si cei doi se gasesc ei insisi prizonieri in fundul fantanii, ingropati sub gramezi de paine, singura salvare ce le vine din afara. Cat despre interpretare, Oana Pellea si Mihai Gruia Sandu adopta aceleasi costume de clovni cu care ne-au obisnuit si isi construiesc personajele pe tiparul mastilor originare ale teatrului, rasul-plansul, cu treceri bruste de la furie la tandrete si de umor absurd la plans nervos. Si, desi lucrat mai linear, rolul lui Mihai Gruia Sandu il completeaza bine pe cel al Oanei Pellea, mult mai nuantat si mai frumos definit. Ultimul cuvant ii apartine autorului: "Morala acestei istorii atinge partea invizibila a lasitatii noastre, atat de caracteristica naturii umane. Din cauza filosofarii excesive pe tema virtutilor si frumusetii actiunii, personajele mele raman paralizate tocmai atunci cand ar trebui neaparat sa actioneze. Asta nu va aminteste de ceva cunoscut?"

Monica ANDRONESCU