In Saptamana Luminata va intra pe piata de carte romanul scriitoarei Ellis Avery - "Foc in pavilionul de ceai" - a carui versiune in limba romana va aparea la editura Humanitas Fiction, in traducerea Irinei Bojin. Nascuta, in 1972, la New York, lui Ellis Avery i-a fost inoculata dragostea pentru cultura si traditiile japoneze de catre mama ei. La 16 ani, Avery a calatorit in Tara Soarelui-Rasare, unde a asistat pentru prima oara la o ceremonie a ceaiului. Atunci a decis ca, in paralel cu studiile universitare, sa deprinda si aceasta arta straveche. Timp de cinci ani a urmat cursuri despre ritualul ceaiului la Urasenke Chanoyu Center din New York, iar in perioada 2004-2005 a aprofundat studiul ceremoniei in Kyoto. In prezent, traieste in Manhattan si preda creative writing la Columbia University. Despre "Foc in pavilionul de ceai" (povestea unei fetite orfane din Statele Unite care este adusa, de catre unchiul ei misionar, in Japonia, unde supravietuieste unui incendiu devastator din vechea capitala imperiala si va fi adapostita in pavilionul Baishian din casa familiei Shin), The Los Angeles Times titra ca: "Asemenea ceremoniei ceaiului, romanul lui Ellis Avery este o sarbatoare intelectuala si a simturilor". Aurelia, personajul principal, este o fetita de origine franco-americana care se muta in Japonia. O combinatie interesanta de culturi. Aveti legaturi personale cu acestea? Daca nu, atunci de ce ati ales tocmai melanjul acesta? Am studiat atat franceza, cat si japoneza, asa ca aceste doua limbi le aveam in cap atunci cand m-am apucat de scris. Ceea ce mi se parea mie important era sa gasesc un personaj care sa fie deja destabilizat in termeni de limba, care poseda deja acest tip de flexibilitate in felul sau de a trai. - Cum a devenit ceremonialul ceaiului, sa spunem, al doilea protagonist in carte? Intotdeauna mi-a placut ceaiul. De mica. Am chiar o fotografie cu mine, pe la trei ani, cand turnam ceai in cesti. Mai tarziu, mi s-a sugerat sa merg sa asist la un ceremonial al ceaiului. Dupa aceea m-am dus pana in Japonia. Daca ceremonialul in sine pare plictisitor, ambientul este sublim; pana si faptul ca trebuie sa construiesti un pavilion si o gradina special pentru a servi ceremonialului mie mi s-a parut extravagant de frumos. - In Japonia, ati participat in mod direct la acest ritual? Am urmat un curs intensiv pentru straini. Te sculai la cinci si jumatate dimineata, ca sa-ti pui kimono-ul, si te mai intorceai in pat de abia pe la zece seara emanand ceai prin toti porii. A fost ca intr-o baza de antrenament. Cu adevarat greu si atunci aproape ca mi-a parut rau ca m-am "inrolat", dar acum sunt foarte mandra ca am facut asta. Aproape ca as spune ca e un fel de exercitiu necesar pentru consolidarea principiilor de viata. Nu prea stiam ce sa fac. Am ramas pe loc, la picioarele zeitei de aur, sub franghia clopotului, privind oamenii, tineri si batrani, care treceau agale bocanind din sandalele de lemn. Cu totii aveau prosoape la gat si kimonouri albastre, din panza aspra. Unul din ei ducea un lampion, atarnat la capatul unui bat: un glob de hartie cu o lumanare aprinsa inauntru, o lumina placuta in inserarea care se lasa. Oamenii vorbeau, iar din suvoiul sacadat de vorbe se inaltau si veneau plutind spre mine, ca printr-o minune, cuvinte pe care le stiam: mama, tata, frumos, scuzati. Am ramas pe loc, cuminte. Pe masura ce intunericul se indesea apareau tot mai multe lampioane, trecand calme incoace si incolo, poc, poc, poc. Luminile ma vrajisera. Voiam sa fiu si eu acolo, nu neaparat cu o anumita persoana, ci cu strada intreaga, sa fiu parte din multimea de luminite fermecate care saltau prin intuneric. Deodata lampioanele au ramas nemiscate, apoi s-au repezit toate intr-o parte, pacanitul masurat al sandalelor de lemn s-a schimbat in ropot de grindina, au inceput sa se auda strigate, iar eu am simtit mirosul focului. Unchiul Charles lasase focul sa arda nesupravegheat, intr-un vas pentru jaratic, intr-o casa de hartie. Ar fi putut incendiul izbucni si de altundeva? Poate. Doi barbati cu robe umflate, de preoti, au aparut de dupa altar, au ridicat usor zeita cea calma si au intrat cu ea in suvoiul de oameni. Aurul a sclipit cateva clipe, apoi s-a pierdut in multime. Eu m-am furisat in directia opusa, dar am avut timp sa vad, la lumina flacarilor, casa noastra cea noua, intacta (vedeam cizmele unchiului Charles, lasate acolo unde le aruncase), dar luminata ca un lampion de hartie, mistuita pe dinauntru de foc. Pe cand ma trageam inapoi, casa s-a cutremurat, apoi a vuit si a scuipat in aer o minge de foc; acoperisul de tigla s-a pravalit peste etaj si totul s-a facut una cu pamantul. Apoi valvataia s-a intins la alte case, iar eu am luat-o la fuga. Nu stiu daca unchiul Charles s-a trezit, s-a ridicat clatinandu-se in picioare si a reusit sa se strecoare afara printr-o fereastra sau pe usa de la bucatarie. De atunci au trecut saizeci si doi de ani. Inclin sa cred ca nu. La mult timp dupa aceea am aflat ca, in primavara cand eu am ajuns in Kyoto, biserica St. Patrick de pe strada Mott luase foc. Cimitirul unde era ingropata mama mea a scapat neatins, in schimb biserica a ars pana in temelii. Nimeni nu stia de unde incepuse incendiul. Focul era un animal neimblanzit. Ma lasase fara suflare. Mergeam bajbaind, impleticindu-ma, aproape fara sa vad, printre tipete si case gemande. Oamenii strigau sa li se aduca apa ca sa isi salveze casele. "Mama! Mama!" tipa o voce subtire de copil. O caruta trasa de cai a trecut pe langa mine. In timp ce caruta se indeparta zdranganind mi-am spus: "As fi putut sa ma urc in ea". Eram sigura ca pierdusem acel prilej, dar chiar atunci unul din cai s-a ridicat pe picioarele dinapoi si a nechezat ascutit. Carutasul, un baiat de varsta mea, il plesnea peste cap cu o carpa uda ca sa stinga scanteile. "Acum", mi-am zis. Am atins medalia Sfintei Clara ca sa capat curaj, am alergat spre caruta, m-am urcat tremurand si m-am lipit de un balot de matasuri. Cand caruta s-a pus in miscare mi-am muscat buzele: oare copilul acela isi gasise mama? Dupa ce am iesit din norul de fum si am trecut prin multimea de oameni ingroziti am sarit jos si am rupt-o la fuga prin intuneric, cat ma tineau picioarele. Am fugit, apoi am mers, fara sa vad nimic in jur. Simteam ca plamanii mi-au luat foc. Din cand in cand, printre sughituri, imi venea miros de tamaie - trebuie ca treceam pe langa niste temple. Am mers si nu m-am oprit decat cand am simtit ca aerul pe care il trageam in piept ma zgaria pe gat ca un nisip. Muream de sete. In spatele unui gardut de bambus am vazut un loc unde apa parea ca luceste in lumina lunii. Am sarit gardul: mi se paruse, nu era nici o apa acolo. Am trecut pe langa un bolovan infasurat in sfoara - o piatra de hotar, dupa cum am aflat mai tarziu - si dincolo de el am vazut un stalp de piatra. Partea de sus era lustruita si scobita de vreme, ca un caus, iar inauntru era apa. O, Doamne. M-am aplecat si am baut ca un animal. Apoi m-am sters la gura cu mana plina de muci de la atata plans. Ma aflam intr-o gradina de pietre acoperite de muschi. In fata mea, o casuta cu o deschizatura patrata pe o parte, ca o usa de copii. O piatra neslefuita era pusa in chip de treapta. M-am urcat pe piatra si m-am uitat inauntru. "Hei!" Nici un raspuns. Am intrat de-a busilea. Inauntru am simtit sub maini o impletitura de paie, o rogojina japoneza, asa ca mi-am desfacut sireturile si am aruncat ghetele in spate, in gradina de piatra. Asa se face ca, mirosind a foc, cu lacrimile uscate pe fata, am ajuns la pavilionul de ceai Baishian. M-am intins pe podea si am adormit. Oare ce ma trezise din somn? M-am ridicat in capul oaselor. Era intuneric, simteam miros de rumegus, dar nu auzeam nimic. Focul mi se parea neinsemnat si indepartat, ca o poveste. Eu eram reala. Casa era reala, o casa noua de lemn, argintie sub luna alba. Cel mai frumos loc pe care il vazusem vreodata. Camera era mica. Goala, fara nici o mobila, doar doua tatami dreptunghiulare si podeaua neagra, lustruita, dintre ele. In mijlocul camerei am vazut o gaura in podea, o gaura patrata, ca si usa pe care ma strecurasem inauntru, doar ca mai mica. Ici si colo, luna patrundea prin ferestre, inalbind rogojina de paie, facand sa luceasca podeaua de lemn, dar lasand patratul perfect din mijloc neatins in intunecarea lui. M-a trecut un fior si m-am uitat in alta parte. Intr-un colt de langa mine, putin deasupra podelei acoperite cu tatami, am vazut o firida, lata de vreo trei picioare si adanca de vreo doua. O raza luminoasa de luna cadea pe podeaua firidei - o bucata frumoasa de lemn cafeniu-inchis, strabatut de un firicel alb, ca o vinisoara stralucitoare de marmura. Camera era oglinda lunii, cupa plina de viata ei. Nu lipsea decat un locuitor coborat dintr-o poveste, printesa-spiridus pentru care usita prin care intrasem de-a busilea era o poarta larga, iar incaperea de sapte picioare patrate era un adevarat palat. Poate ca ea locuia adanc sub pamant si se strecura inauntru ca fumul, prin patratul intunecat din podea. Pentru ea era oare destul de cald aici? M-am lasat din nou pe podea, inghetata, cu genunchii stransi la piept. Afara se auzeau pasi. Era ciudat sa aud pasi dar nu si clampanitul sandalelor de lemn, dar chiar asa era, nu ma inselam. Se auzea un fasait, ca si cum cineva mergea in picioarele goale, un pas usor, rapid, care stia drumul. Cel care mergea s-a oprit, surprins parca, in fata casei unde ma aflam eu. O voce de femeie a soptit in japoneza: "Frate mai mare?" O vreme nu s-a mai auzit nimic. In usa a aparut un cap, iar eu am inchis ochii si m-am facut ca respir rar, ca si cum dormeam adanc. "O fetita straina", a soptit vocea.

Luana DUSCHKA