Spre deosebire de gimnaste, fotbalisti si Corneliu Vadim Tudor insusi, nu stiu ca ea sau Virgil Ierunca sa fi primit vreo medalie, decoratie, diploma, un semn public oarecare de multumire din partea statului roman. Probabil n-ar fi acceptat, nu era o mare iubitoare a puterilor postcomuniste, dar poate tara asta ar fi trebuit sa aiba un presedinte care sa-si asume riscul unui refuz. La moartea ei, doar doua ziare au facut din aceasta disparitie principala stire a zilei, doar doua publicatii nationale au pus in deschidere omagiul adus acestui om. Unii au cautat remuscari la securistii care aproape au omorat-o acum 30 de ani - si uite-asa se face ca ultimul cuvant despre Monica Lovinescu tot Ilie Merce si Vadim Tudor il au. Care-i zic "doamna Monica", asa cum oamenii din stirpea lor vorbesc despre coafeze si mecanici auto. Avem o patrie frumoasA, specialista in constructia de statui si daramarea miturilor fondatoare. Putin conteaza daca Revolutia a fost o lovitura de stat, o lucrare sovietica, manipulare sau mai stiu eu ce, conteaza doar ca acel moment avea sansa de a deveni piatra de temelie (mitica) a noii societati romanesti. Putin conteaza cat de carismatica le va fi parand unora Doina Cornea sau cate prostii va fi spus in ultimii ani Paul Goma, ei ar trebui, ar fi trebuit sa fie institutiile morale pe care sa se bazeze Romania noastra de acum. De Elizabeta Rizea isi mai aduce aminte cineva? Disparitia lui Virgil Ierunca a trecut ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat si asa va fi si cu Monica Lovinescu. Cat au uitat cu totii sa vorbeasca despre ea, chiar recent, cand jurnalele ei ar fi putut rescrie istoria personala a unei parti din lumea culturala, cu atat mai mult praful se va alege de memoria acestor oameni care n-au facut decat sa vorbeasca pentru o natiune care se multumea sa taca. Zilele astea, premierul nostru calatoreste la Paris. Sunt ferm si definitiv convinsa ca nu-si va prelungi sederea cu o jumatate de zi ca sa-i aduca un omagiu doamnei Lovinescu (ea va fi depusa la Biserica Romaneasca din Paris si incinerata joi). Sper sa gresesc. Cand cenusa ei si a lui Virgil Ierunca va ajunge la Bucuresti, daca nu va fi cumva zi de alegeri sau de greve spontane, unii se vor gandi, nesmintit, la acea suprema forma de ipocrizie cu care ne pregatim sa ne abandonam eroii: funeraliile nationale, cu salve de tun, fanfara militara si discursuri gongorice. Funeralii nationale si pentru Nicolae Dobrin au cerut unii, funeralii nationale a avut si Patriarhul Teoctist, cu tot cu dosarele lui de turnator. Ion Gavrila-Ogoranu (mai stie careva cine a fost?) n-a avut parte de funeralii nationale. Ce-a mai rAmas, in repertoriul apologetic al preludiului romanesc la uitare? Statui? Statui a avut si Antonescu, pana nu demult. De statui, tara asta e plina, sunt o scuza pentru infinita capacitate a poporului de a-si abandona miturile. Un nume de strada? Ca sa se certe locuitorii ei asa cum au facut cand Gina Patrichi a devenit strada? Nimic nu are vreo valoare cat timp modelul doamnei Lovinescu, de intelectual jurat adevarului si niciodata compromisului, nu va ramane viu chiar si pentru cei care n-au apucat niciodata s-o asculte. Iar el nu poate ramane viu decat atunci cand exemplul ii va fi cunoscut si urmat. Cand cei care in '89 nici nu se nascusera ii vor fi citit cartile, cand despre ea si Virgil Ierunca (Monica Lovinescu vorbea si scria in jurnalele ei folosind mereu pluralul "noi") se va vorbi in toate casele celor care le ascultau emisiunile. DacA RomAnia postcomunista nu si-a platit datoriile fata de familia Lovinescu-Ierunca atata vreme cat ei erau inca in viata, sa nu-ncerce sa-si spele pacatele cu cateva ore de inmormantare nationala; are dinainte o eternitate pentru aducere aminte.

Iulia POPOVICI