Pe 3, 4 sau 5 aprilie 1889, familiei Dinicu, neam de lautari rromi din mahalaua Scaune a Bucurestiului, i sa nastea un baietel, Grigoras. Tatal lui, Ionica Dinicu, era un lautar ce cantase in Franta si Rusia, coleg de mahala cu vestitul Sava Padureanu, fost lautar al tarului, lautar al carui nume a ramas si pe o sampanie, dar si pe o marca de tigari de foi dintre cele mai scumpe. Fratele mamei lui Grigoras se numea Dimitrie Dinicu, studiase violoncelul la Viena, fiind coleg de Conservator si prieten cu George Enescu, prim-violoncelist al orchestrei simfonice de la Bucuresti si profesor la Conservator. Iar mama se ocupa mai ales de cafeneua pe care o deschisese in cartierul lautarilor (mahalaua Scaune, numita astfel din cauza scaunelor intinse de macelari de-a lungul garlitei, cuprindea strazile Caimatei, Sfintilor, Teilor, Bolintineanu, Melodiei, Sperantei). Numele lui Grigoras Dinicu, a carui poveste o dam acum pe repede inainte, il intalnim azi pe discuri cu muzica lautareasca veche si pe Mezzo, canalul melomanilor, care difuzeaza aproape in fiecare dimineata "�Hora Staccato�", piesa care i-a adus popularitate, si in multe volume de memorialistica. La Brasov, exista o strada care poarta acelasi nume. Lautarul scolit la Conservator, iubitor de Paganini, de Bach si de traditie lautareasca autentica, este doar unul dintr-un neam de muzicieni. Ii amintesc aici doar pe Dimitrie si Sile Dinicu. Lectii de vioara in mahalaua Scaune Cu Mos Zamfir, un lautar batran, a luat Grigoras primele lectii de vioara si a invatat sa cante "�Doina Haiducului�", "�Lume, lume soro lume�", "�Arde foc la Bucuresti�" si chiar "�Ciocarlia�". A invatat in primul rand, dupa cum povesteste George Sbarcea in volumul "�Ciocarlia fara moarte�: Grigoras Dinicu si Bucurestiul lautarilor de altadata�", ca "�degetele lautarului nu-s sloiuri de gheata, ca la parazitii care canta pe note cantece neinvatate. Sunt niste duhuri blande si niste duhuri lingusitoare.�" Iar la Biserica Scaunele Vechi a cantat in cor, impreuna cu fiii lautarilor din carier, la inceput de secol XX. O orchestra simfonica si muzica la gramafon a auzit pentru prima data cand avea... 13 ani, in casa de la Bucuresti a muzicianului german Rudolf Malcher, care ii spune unchiului Dimitrie ca Grigoras e "�un mare Dinicu�" si ca, pentru moment, nu are nevoie de nici un profesor de vioara. La Conservator La Conservator, unde a studiat vioara si compozitia in 1902-1906, a fost admis dupa ce s-a pregatit cu Carl Flesch. Sunt anii petrecuti in cautarea unei interpretari autentice, prin care elanul sensibilitatii sa fie temperat de stiinta muzicii, anii petrecuti in intimitatea muzicii clasice si a lautarilor deopotriva. Un episod amuzat si relevant pentru aprecierea de care se bucura junele este urmatorul�: dorind sa castige bani pentru a-si ajuta familia, studentul Grigoras se angajeaza in secret la un spectacol de pantomima de La Mosi, sperand sa nu fie descoperit. Intr-o zi, Dumitru Dinicu si Carl Flesch in persoana se duc sa vada pantomima. Din spatele mimului care-si face numarul cu vioara, se aude o vioara adevarata. Carl Flesch il descopera, caci ii cunoaste stilul, si il exmatriculeza, desi ii stie valoarea. Totusi, Grigoras nu pierde anul, pentru ca e pregatit in particular tot de Carl Flesch�! Astfel ca in 1906 si-a dat examenul de absolvent pe scena Ateneului Roman, interpretand Concertul nr. 1 de Paganini, pentru care i s-a acordat Premiul I. Apoi, a strecurat in program o compozitie proprie, numita "�Hora Staccato�". Astfel a inceput destinul piesei care i-a adus nemurirarea. La localurile din Bucuresti Tanarul absolvent de Conservator, desi dornic sa-si continue studiile de muzica clasica, s-a angajat sef de taraf la gradina de la Bufet, iar boema vremii l-a acceptat imediat. "�Cine asculta vioara lui Grigoras, aude si vede in acelasi timp muzica�", comenta Vlahuta entuziast. La Restaurantul Gambrinus, al lui Caragiale pana nu demult, s-a angajat mai apoi. Si a cantat prima "�Ciocarlie�", la indemnul strigat chiar de scriitor, intr-o noapte tarzie, cand se crapa de ziua�: "�Grigoras, baiete, sa-mi canti tu mie o Ciocarlie�"! Au urmat ani multi in localurile cele mai cunoscute ale capitalei�: la restaurantul lui Ionica Enescu, unde, dupa razboi, cand obtinuse prima medalie, datorita initiativei medicilor, care-l ascultasera cantandu-le celor condamnati la tifos exantematic, isi alcatuieste propriul ansamblu, impreuna cu Budisteanu, un virtuoz al tambalului. Si repurteaza un succes remarcabil�: schimba atitudinea unui public indiferent si adesea nepoliticos, castigandu-si admiratori precum George Enescu, Victor Eftimiu, Tony Bulandra, Bratescu-Voinesti. Deschis spre alte genuri, violonistul a introdus in programele de seara piese de cafe-concert si muzica de camera, valsuri si serenade la moda, intr-o vreme in care moda localurilor cu gradini apunea, vreme in care culegea cu sarg piese de la batranii lautari tigani. Este epoca de glorie a lui Grigoras Dinicu, care isi descria propria arta ca fiind mult inferioara celei practicate de lautarii de mahala. Dar este si epoca in care perfectionismul lui a primit recunoasterea suprema. Victor Filoti l-a luat la Budapesta sa-i cante lui Lacz Laczi, cel mai mare lautar al Ungariei, supranumit "�printul lautarilor�", decorat de capetele incoronate ale Europei. Se spune ca, dupa ce l-a ascultat, "�printul�" a spus�: "�Daca eu sunt printul lautarilor, romanul asta pare sa fie un adevarat rege al lor.�" La Londra si Paris cu "�Hora Staccato�" Casalli, proprietar al Green Park Hotel din Londra, vine la Bucuresti ca sa-i ofere un contract pentru ansamblul pe care il conducea. Grigoras Dinicu accepta si pleaca la Londra, unde este promovat ca the "�king of the gypsy players and his band�" si unde nu-i rezista mai nimeni, asa cum relatau ziarele vremii, cand muzica lautareasca autentica isi castiga cu usurinta admiratori in randul publicului care se delecta cu jazzul de local, cu foxtrot si charleston. Este vremea in care restaurantele nou deschise la Bucuresti importa aceeasi moda, cautand sa formeze un alt gust si un alt public Urmeaza lunile petrecute cu un contract la "�Ambassadeur�", cel mai mare restaurant parizian, unde "�Ciocarlia�" fascineaza un public cosmopolit si amestecat, unde vin sa-l asculte bogatasi parveniti si melomani rafinati. Aici il gaseste si celebrul muzician si violonist Iascha Heifetz, care spune despre Grigoras Dinicu ca este cel mai mare violonist pe care l-a auzit vreodata. Aici ii cere acceptul sa prelucreze "�Hora Staccato�" ca piesa de concert si il obtine. De atunci incoace, "�Hora Staccato�", piesa pentru care istoria muzicii l-a retinut in primul rand pe muzicianul din Romania, figureaza in programe sub numele Dinicu-Heifetz. Iar Belgia, Monte Carlo, Paris din nou si New York sunt urmatoarele momente importante dintr-o cariera fara odihna, in care un muzician de renume isi consacra numele de artist concertist, pe care il avea de la lautarii batrani cu care canta din cand in cand, strunind vioara faimosului lautar Nicolae Buica. La Paris si New York cu "�Ciocarlia�" Inainte de inca o plecare la Paris, survenita peste ani, cand Grigoras Dinicu canta la "�Continentalul�" bucurestean, hotelul iubit de boema, multe piese din repertoriul de muzica clasica (Schubert, Dvorak, Ceaikovski, Brahms etc.), Filarmonica l-a sarbatorit cum se cuvine�: in 1936, interpreteaza Dublu concert de Bach impreuna cu Al Teodorescu si Filarmonica, la sarbatorirea unui sfert de secol de activitate. Imediat dupa, taraful lui a castigat concursul si a mers seareprezinte Romania la Expozitia Mondiala de la Paris, unde i s-au conferit Diploma de Onoare si Ordinul Ministerului Instructiunii Publice, impreuna cu inaintarea la gradul de ofiter. La Expozitia Mondiala de la New York, taraful este insotit de Maria Tanase si ramane cu eticheta de "�pasare maiastra�" ("�the master bird of Romania�"). Vreme de 4 luni canta impreuna la restaurantul lui Jean Filipescu, unde vine sa-l asculte Marlene Dietrich. Revin in tara o data cu invadarea Poloniei, nu inainte de a vedea la expozitie cum arata instrumentele muzicale ale viitorului: orga electronica este simptomul unui mode, pentru lautari, al unei boli. In Sarindar Se angajeaza la Restaurantul "�Modern�" din Sarindar, unde il asculta cu regularitate Ionel Perlea si, uneori, George Enescu. Iar din 1938 este concert-maistru fara leafa al formatiei simfonice "�Pro Arte�". Epuizarea nervoasa suferita in turneul din 1943 la Ankara si Constantinopol ii provoaca un accident vascular, in urma caruia miscarile cu mana stanga devin foare complicate, iar vioara insasi devine un fel de inamic. Totusi, Grigoras Dinicu, cunoscut de toti bucurestenii, iubit de artisti, nu renunta la "�Hora octava�", "�Hora lautarilor�", "�Hora boiereasca�", "�Hora de la Chitorani�" etc. In 1946, cand lucra la un restaurant oarecare, vine sa-l revada Yehudi Menuhin. Pentru el a cantat "�Ciocarlia�" ultima data. Diagnosticul necrutator e pus in 1947. 'Coincidenta' face�sa fie anul unui alt sfarsit�: la Bucuresti se deschide primul restaurant de stat in locul "�Continentalului�" de pe Academiei. A murit la 27 martie, ora 10 dimineata.. A fost inhumat la Cimitirul Patrunjel (azi Reinvierea), foarte aproape de lautari ca Sava Padureanu, Cristache Ciolac, Costica Pompieru. Orchestra "�Barbu Lautaru�" condusa de Ionel Budisteanu a cantat "�Hora Staccato�" la inmormantare. Marele Ionel Perlea a incercat sa interpreteze "�Zigeunerweisen�"� de Sarasante langa mormant, asa cum raposatul ii ceruse pe patul de moarte fiicei sale , dar nu a putut din cauza multimii curioase. �

Dana IONESCU