Dinu Lipatti nu s'a lasat vreodata sedus de complimentele si laudele ce i se aduc intr' una. Acestea ii intra pe o ureche si ii iese pe cealalta. De fiecare data cand canta, e nemultumit de el si se plange ca ar fi putut canta mai bine. Modestia si simplitatea lui sunt aproape anormale, iar simtul de auto-critica sta la inaltimea puterii lui de creatie si de expresie muzicala. Cata deosebire intre el si atatia camarazi ai lui din aceeasi generatie, care neavand nici un sfert din putinta lui de realizare pe care i-a daruit-o Dumnezeu, nu ingaduie o cat de mica atingere a productiei lor artistice, socotindu-se mai presus de orice critica. L'am reascultat, deci, pe Dinu Lipatti la o repetitie in indoita sa calitate de compozitor si pianist. O suita in stil clasic pentru orchestra mica si piano compusa de el acum cativa ani. Ea reprezinta, alaturi de veselia si focul tineretii, un minunat simt al echilibrului, o simtire sufleteasca uluitoare, revarsata cu prisosinta in partea a doua, o eleganta boiereasca. ZIUA, 11 aprilie 1940

rubrica de Carmen Gherghei