In dramatismul lor, oamenii sculptati de Aurel Vlad, par uriasi care privesc lumea din jur, saturata de gesturi si avand puterea eternitatii. Acum, in atelierul de pe General Berthelot, numarul 29, spatiu de meditatie, spatiu de fuga de lumea dezlantuita, i-am revazut, am fost mult mai aproape de ei, am simtit mai mult tensiunea lemnului din care s-au nascut. Aurel Vlad i-a legat pentru cine stie cat timp de locul misterios al nasterii lor, ca cioplitor si colocatar. Riscurile, sacrificiile, indoielile si sperantele sunt la Aurel Vlad iubire recunoscatoare fata de lemnul sau metalul cu care s-a imprietenit. Poate niciodata (in pofida unei desolidarizari, speram, accidentale) sculptura romaneasca nu a avut o perioada de risc, dar si de intens sublim (la nivel global) atat de extraordinare, ca in aceste ultime decenii. Unul din nume este cel al lui Aurel Vlad. Aurel Vlad, aici, in atelierul tau care seamana cu o incapere ce s-a umplut de oaspeti, lucrarile mi se par foarte concentrate si tensionate. In expozitie pareau mai... lirice. Vorbesti de expozitia din 2005, de la "Simeza". Nu uita, acolo intervenise si regizorul din mine. Lucrarile erau in asa fel asezate, incat intrasera in relatie unele cu altele, in plus, era acel mare panou cu desene de pe perete care, desfasurat, trimitea neaparat catre o lume de un dramatism-liric. Aici, in atelier, lucrarile sunt asezate aleatoriu sau dupa cum mi-a cerut spatiul de depozitare. Atelierul, cel putin in cazul meu, nu este numai un loc in care le lucrez, ci si unul in care trebuie sa le depozitez si, in ultima instanta, sa le arat. Poate de aceea au o asemenea concentrare tensionata: asteapta o noua iesire in lume, impreuna cu celelalte mai noi. Tensiune au si pentru ca vreau ca lucrarile mele sa vorbeasca si atunci, sigur, supralicitez, accentuand-o. Cand ti-ai dat seama ca volumele mestesugite de tine sunt sculpturi? Mi-ar placea sa aflu cum devine un sculptor acum, la cei 52 de ani pe care-i am. Intrebari mi-am pus si-mi mai pun inca. Sa fi fost oare momentul in care am descoperit pentru prima data ca se poate ciopli intr-o caramida? Nici acum nu stiu daca sunt sau nu sculptor, in schimb stiu ca intalnirea cu munca asta imi da singura si marea bucurie, autentica bucurie pe care o traiesc ca om. Sculptezi foarte mult in lemn. Ti-a dat lemnul solutiile pe care le asteptai? Care a fost prima esenta pe care ai lucrat-o? Si intalnirea mea cu lemnul, ca si alte atatea lucruri din viata, sunt intamplari care te marcheaza si uneori te obliga la o expresie sau alta. Era normal ca, fiind in Romania, sa ma intalnesc cu lemnul. Primul lemn pe care l-am cioplit si stiu ca l-am carat in brate de la un depozit de lemne, pe cand aveam 14-16 ani, a fost un fag. Unde se intampla asta? La Galati. Am cumparat lemnul si le-am spus muncitorilor de-acolo ca vreau sa sculptez; s-au uitat la mine ca la un nebun... L-am dus acasa, ma rog... Fagul e un lemn dur. Da, greu si dur. N-a fost o treaba usoara, dar in felul asta am perceput ca meseria de sculptor are si parti mai dure. Intre timp am inceput sa colaborez cu lemnul. El ma inspira. Il consider de multe ori co-autor la lucrarile mele, nu prin faptul ca el imi sugereaza anumite forme si semnificatii pe care sa le dau lucrarilor mele, ci pentru ca am sentimentul ca se lasa condus si modelat ca intr-o prietenie adanca intre doi parteneri in care unul se lasa condus intr-un fel, tocmai ca sa poata sa-l ajute pe celalalt. L-ai auzit plangand vreodata? Bineinteles. Si m-a durut. Sunt momente cand lucrarea nu-ti vorbeste. Atunci poti recunoaste in ea plansul, geamatul, intr-un cuvant, faptul ca se simte distrusa. Trebuie sa faci tot posibilul ca sa-i dai viata, asta insemnand de multe ori sa-ti distrugi lucrarea si sa o iei de la capat, cu acel material sau cu altul. Care lemn ti s-a parut ca plange mai mult? Lucrez de regula in plop, imi place foarte mult pentru ca este usor, poti sa faci lucrari de dimensiuni mari de unul singur, neavand nevoie de ajutor la manipularea lui. Eu sunt unul dintre aceia care lucreaza numai singur si atunci el imi este foarte aproape. Se patineaza foarte frumos, se imbina minunat la capete, nu crapa; odata ce este taiat pe din doua si dupa aceea lipit, nu mai crapa. De asemenea, nu face carii sau cel putin nu face atat de repede si atat de multe ca stejarul. Este un lemn moale si de aceea costa mai putin. Inca un avantaj, cel putin pentru mine, este acela ca ajunge sa creasca la dimensiuni mari. Diametrul bustenilor pe care-i cumpar are 70-80 de cm, ceea ce este iarasi un avantaj pentru mine. De unde il aduci? Ultimele transporturi le-am facut din padure, legal, cu acte in regula de la Ocolul Silvic Snagov. Din comuna Sitaru, aproape de manastire. De acolo am facut ultimele doua transporturi de lemne mari. Aurel Vlad, cat ai stat cel mai mult in atelier, fara nici o legatura cu lumea din afara lui? Eu am o continuitate in tot ceea ce fac: scoala, atelier, casa. In anul 1989, trebuia sa plec intr-o tabara de sculptura. Aveam foile de drum in mana si banii primiti de la Uniune si asteptam ora de plecare, cand mi s-a comunicat ca tabara s-a anulat. Ceausescu interzisese toate taberele de creatie din acel an. Ca sa nu ma intorc la serviciu, aveam o luna liber si ca sa nu vada vecinii din blocul unde locuiam ca nu plecasem, m-am dus la atelier, unde am stat, practic, inchis si am lucrat o luna intreaga. Aceea a fost o sedere fara pauze, care mi-a prins foarte bine pentru ca in decembrie stim cu totii ce s-a intamplat... In 1990, datorita lungii mele sederi in atelier, am putut sa lucrez incontinuu si am deschis o expozitie in luna martie, care s-a bucurat de mult succes. Lucrasem cu frenezie, si aveam atelierul plin. A fost o experienta unica. Ce profesori importanti te-au format? Mihai Mihai, cel de colo, este pentru mine unul din cei mai importanti. (Aurel Vlad imi arata pe un perete din spatele meu niste fotografii). Pe el il consider tatal meu spiritual - mi-a dat aproape totul. A venit in Galati si aproape ca m-a luat de pe strada. Asa este. Mai tarziu, m-a invatat sa privesc lucrurile cu mai multa rabdare, cu grija si intelegere, Liana Sica, iar profesoara de la facultate, Geta Caragiu, a stiut sa ma conduca, sa-mi dea incredere in mine de fiecare data cand poate din cauza nestiintei, a indoielilor eram tentat sa ma opresc. Romania a avut tot timpul sculptori mari: si in perioada interbelica, si in cea a realismului socialist. Si acum se face sculptura de calitate; as putea numi cel putin zece sculptori fara nici un fel de ezitare. M-a framantat si ma framanta si pe mine, ca si pe altii, totusi, problema afirmarii, cea a recunoasterii dincolo de granite. Faci parte dintr-o succesiune de generatii de sculptori remarcabili. Sculptorul dispare daca nu are comenzi. Peste tot, in societatile in care au aparut sculptori de valoare au aparut si comenzile. Nu ma gandesc neaparat la comanda sociala sau la cine stie ce monumente. Li s-au solicitat expozitii, sa participe la viata sociala, sa gandeasca. Multi dintre colegii mei, care erau talentati, si-au ratat vocatia, pentru ca n-au avut posibilitatea financiara sa se sacrifice, sa deschida expozitii, sa lucreze, sa-si cumpere materiale, sa-si plateasca ateliere si nu au mai putut lucra. Desenele facute de sculptori au o robustete si frumusete cu totul aparte. O descatusare pe hartie a unor lucruri pe care le-a gandit in spatiu! E foarte adevarat. Ar dori sa-si ofere volumul punerii in spatiu si reduce totul la niste planuri, pe care le pun pe hartie. La un moment dat, acest lucru poate sa capete forma frustrarii, daca nu apuci sa faci toate proiectele pe care ti le-ai propus in spatiu. Sculptorul trebuie sa fie un om bine pus in societate, sa poata sa-si duca visurile la bun sfarsit, sa gandeasca in sensul frumusetii si al meseriei lui. Atunci el se dezvolta altfel, ajuta societatea sa creeze lucruri durabile. Altfel, ajungem sa lucram cu sacrificiul nostru numai pentru propria bucurie. Cum e breasla sculptorilor, Aurel Vlad? Pana in 1990 eram tineri si exista o alta apropiere intre noi. Am facut expozitii in grup, eram patru oameni uniti, lucram mult si expuneam impreuna. Acum au crescut garduri intre noi, am inchis porti, am tras perdele ca sa nu mai stim unii de altii. Si eu m-am izolat din cauza varstei, din cauza necesitatii de a ajunge mai mult la mine... Dar la altii simt un fel de teama, de disperare... Viata ne pune si ea in relatii directe si dificile: participanti la acest concurs sau candidati pe acelasi post si ne-am indepartat. Nu mai exista acea stare de solidaritate din tinerete in care, daca mutam niste lemne din padure pe jos, pana la atelier, veneau colegii si ma ajutau. N-ar mai fi nevoie sa caram lemne cu mana, dar poate ar trebui, de pilda, sa gandim impreuna un proiect si nu am cu cine. In concluzie, au disparut acea incredere, acea nevoie de a comunica unul cu altul. Aurel Vlad, te-ai suparat deseori pe lemn? N-as putea sa spun lucrul asta, mai degraba am fost mahnit cand nu am putut sa raspund la fel cum el imi raspunde mie. Atunci cand nu sunt multumit de o lucrare, cred ca si lemnul sufera si realizez dintr-odata ca el a fost copac, a fost o fiinta vie, ca au cantat pasari in el si ca destinul a depins de mine. Ma infurii cumplit pe mine si incerc, pe cat posibil, sa-l salvez. Te-a impresionat vreun sculptor in ultimii ani? Acum zece ani, de pilda, m-am intalnit cu o compozitie uriasa a lui Gromlich, cred ca "Lanul" se numea, la Teatrul National. Era facuta din 47000.000!!! (cred ca nu gresesc foarte mult) de indivizi foarte, foarte mici. Intrai si vedeai ceva urias, ca un lan de grau prin care existau un fel de carari. Era o lucrare vie, vorbea dincolo de forma in sine, care disparea in masa compozitiei.

Iolanda Malamen