Pe langa reintalnirea cu o muzica frumoasa, am avut surpriza descoperirii unui bariton rus - Serghei Murzaev - cu un glas de o calitate si o amploare aparte, entuziasmand publicul, chiar daca, in rolul titular, expresivitatea a fost destul de sobra, dar cu o frazare si o tinuta care au conferit anvergura personajului. Partenera de egala forta, Sorina Munteanu (convingatoare Lady Macbeth), a rezolvat cu stralucire dificila partitura, etaland din nou un timbru de soprana dramatica, acut stralucitor, pianissime de mare efect si un temperament debordant. Alaturi de ei, tenorul Marius Manea a fost corect in Macduff, surprinzator fiind insa tanarul tenor Liviu Indricau in scurta sa interventie (Malcolm), mezzosoprana Antonela Barnat, basii Horia Sandu, Stefan Schuller, dar si Ionut Gavrila sau micul Stefan Petrescu implinind distributia sub bagheta lui Iurie Florea, care a reusit sa coordoneze cu siguranta ansamblul, orchestra si corul sunand excelent, astfel incat am aplaudat o performanta care a dovedit ca se poate. Dupa succesul repurtat, in trecuta stagiune, in "Tosca", soprana braziliana Eliane Coelho a fost reinvitata sa sustina, in ianuarie, rolul Manon Lescaut din opera pucciniana, iar acum, personajul Amelia din "Simon Boccanegra" (foto) de Verdi, in care insa sonoritatea captivanta a glasului si, din nou, pianissimele de mare efect au fost umbrite de apelarea la cantul "de piept" (inestetic si oricum nepotrivit unei tinere de vreo 16 ani) si de inexpresivitatea personajului, fiind oricum superioara sotului sau, tenorul Juremir Vierira - o certa dezamagire -, in timp ce baritonul Ionut Pascu a fost un Simon convingator, cantand in sfarsit fara sa "forteze", punandu-si in valoare culoarea vocala frumoasa, frazarea ingrijita si intentiile interpretative, singura rezerva ramanand registrul acut. Celelalte roluri au fost abordate constiincios, dar sters, remarcandu-se si de aceasta data tenorul Teodor Ilincai in replicile Capitanului; din pacate, intreg spectacolul a fost diluat, lipsit de tensiune si densitate, si pentru ca era un fel de plictis general, dar si pentru ca dirijorul Ciprian Teodorascu a impus tempi mult prea lenti, fara nerv si dramatism. Desi a dorit marcarea celor 125 ani de la nemurirea lui Richard Wagner, ONB a programat un concert ciudat care, cu acelasi Iurie Florea la pupitru, a inclus Preludiu si Moartea Isoldei din opera "Tristan si Isolda" si "Wesendoncklieder" - solista soprana Mariana Colpos, parcurgand cu onestitate si sensibilitate un opus pentru care totusi glasul sau este prea liric, departe de incarcatura si vibratia wagneriana -, pentru ca apoi (in loc sa ascultam, spre exemplu, uverturi si coruri celebre, arii pe care soprana Sorina Munteanu si baritonul Iordache Basalic le-ar fi interpretat excelent sau finalul operei "Walkiria" pe care basul Pompei Harasteanu il realizeaza superb - dar artistul s-a aflat doar in sala -, ceea ce insa ar fi cerut invatarea unor noi partituri si efortul unor repetitii cu corul si orchestra), s-a preferat "lipirea" unei lucrari deja stiute, fara vreo legatura cu ilustrul creator de la Bayreuth - Carmina Burana de Orff -, singura consolare fiind ca ansamblul a sunat bine, iar solistii au fost la inaltime, Mihaela Stanciu si Iordache Basalic reeditand performantele anterioare, in timp ce (din nou) tanarul Teodor Ilincai a oferit o surpriza de proportii in secventa deosebit de dificila si riscanta, rezolvata insa fara fisura, semn ca avem un tenor de viitor. Dar si aici a lipsit nervul, percutanta ritmica, fara de care partitura isi pierde farmecul. De ce oare s-a "bifat" doar un moment care putea deveni de mare atractivitate pentru wagnerieni si de real prestigiu pentru teatru?? Si ultimele zile de martie au adus concerte in care s-au regasit nume deja consemnate, pentru ca in "Requiem"-ul de Verdi au cantat Sorina Munteanu, Pompei Harasteanu (ambii excelenti), Marius Manea (corect) si o mezzosoprana maghiara - Ildiko Syonyi - neinspirat invitata, iar dirijorul Vlad Conta a coordonat si corul (de fiecare data impecabil pregatit de maestrul Stelian Olariu) si orchestra cu fermitate, cu o gestica larga, dar mi-as fi dorit si aici o tensiune, o traire, o atmosfera mai apropiate de un requiem.

Anca FLOREA