In martie 1878, instaritei familii Paximade din Barlad i se nastea al doilea copil, o fetita, care a primit numele de Elena. Ani mai tarziu, ea a scris urmatoarele versuri, pe care multi dintre dvs. si le amintesc, fara-ndoiala: "De ce m-ai prins in pumnul tau,/ Copil frumos, tu nu stii oare/ Ca-s mic si eu si ca ma doare?/ De ce ma strangi asa de rau?/ Copil ca tine sunt si eu,/ Si-mi place sa ma joc si mie,/ Si mila trebuie sa-ti fie/ De spaima si de plansul meu!" Este "Gandacelul" Elenei Farago, scriitoare pe care istoria literaturii romane a asezat-o in raftul al doilea, dupa anii in care a fost poeta cea mai importanta dintr-un peisaj artistic nu tocmai bogat. La inceput Ideea scrisului eliberator pare sa i se potriveasca cel mai bine scriitoarei care, pana sa devina Elena Farago prin casatorie, i-a supravietuit unui sir lung de vitregii. Ramasa orfana in adolescenta, dupa anii petrecuti in pensioane din Barlad, a fost mama propriilor frati inainte de a fi poeta. Iar copilaria, varsta de aur, i-a ramas pentru totdeauna cel mai aproape. A mai fost o protejata amfitrioana in casele unor junimisti precum Gheorghe Pana si Ion Luca Caragiale. Nici cosmarul bolii vesnice n-a intarziat sa apara. Diagnosticul de "anemie profunda", pus la Braila cu cativa ani mai devreme, s-a confirmat apoi toata viata. Iar 1897-1898 au fost anii apropierii de asa-numita "arta cu tendinta", datorata si orientarii unui sot de rasa, Francisc Farago. Adolescenta care incepuse sa scrie ca sa nu fie singura, cum isi amintea mai tarziu, a trecut la epigramele care ironizau si ridiculizau ce-i displacea tinerei nerasfatate de pension. Pentru debut, a alest un pseudonim adesea folosit mai tarziu: Fatma. Cu acest nume a semnat un reportaj in 1899. Iar numele adevarat si l-a folosit cativa ani mai tarziu, pentru a semna poezia "Gandul traditiilor" din revista "Romania muncitoare". La mijloc Petrecandu-si primii ani din noul secol la Constanta, Braila si Craiova, datorita misiunilor incredintate sotului, poeta in devenire publica mai ales sub pseudonim (Fatma, Andaluza sau Ellen). Personalitatea versului ei este asa cum avea s-o descrie succint Eugen Lovinescu: "Poeziile d-nei Farago n-au contururi lamurite, simtirea e invaluita si discreta, cuvintele, desi sunt simple, au intelesuri indepartate... E un farmec." Scrisul confesiv si sensibilitatea simbolista au creat o poezie duioasa, tanguitoare, captiva in universul intimist, ancorata in amintire si regret, o variatiune adanc feminina pe tema dragostei. Citit azi, versul Elenei Farago va fi resimtit ca ceea ce a fost: poezie intimista se sfarsit de secol XIX, tributare unei stilistici lipsite de indrazneala si variatie. Volumele "Soapte din umbra" (1908), detinator al Premiului Academiei Romane, "Din taina vechilor raspantii" (1913) si "Soaptele amurgului" au confirmat un "zel liric" creator de compozitii numeroase, printre care s-au strecurat mici bijuterii. Azi, ele au nevoie de cineva care sa le scuture de praful. Iata poezia "Iubeste-mi mainile", resuscitata de trupa Voltaj: "Iubeste-mi mainile/ si ochii/ Si iarta-le dac-au fost clipe/ In care n-au stiut sa-ti spuna,/ In care n-au putut sa-ti dea/ Atat cat ar fi vrut,/ Atata -cat poate doru-ti le cerea/ In dragostea,/ In indoiala,/ In deznadejdea unei clipe./ Iubeste-mi mainile/ Si ochii/ Si iarta-le nevruta vina/ Ca prea tarziu venira-n cale-ti/ Si prea curand se duc de tot.../ Dezleaga-mi sufletul de vina/ Ca in curand n-am sa-ti mai pot/ Aduce-n maini/ Si-n ochi/ Durutul,/ Tarziul zambet de lumina.../ Iubeste-mi mainile/ Si ochii,/ Si iarta-le daca durerea/ Ca ti-au plecat/ Va fi mai mare/ Decat norocul c-au venit.../ Iubeste-mi mainile/ Si ochii.../ Si iarta-le ca n-au puterea/ Din moartea lor/ Sa-ti creasca vietii/ Nestinsul zambet de zenit..." Poezii pentru copii Daca numele poetei mai rasare, din cand in cand, in memorie este pentru ca el a ramas legat de un tip de poezie fara nici o traditie in cultura romana: poezia pentru copii. Poate ca, inainte de a fi o poeta a iubirii pierdute, o traducatoare talentata care s-a luptat, la indemnul lui Nicolae Iorga, cu versuri de Villon, Malherbe, Corneille etc., Elena Farago a fost o poeta a copiilor, pentru care varsta de aur s-a dovedit inepuizabila. Experienta materna, de la anii adolescentei cand era mama propriilor frati, trecand prin deceniile in care a fost inspectoare a azilurilor pentru copii din Craiova si directoare a Fundatiei "Alexandru si Aurelia Aman" (astazi Casa Memoriala "Elena Farago"), si pana in anii sfarsitului, a mitizat copilaria, aplecandu-se mereu uimita in fata nenumaratelor miracole intamplate in varsta de aur. Din volumele "Din traista lui Mos Craciun", "Ziarul unui motan" sau "Intr-un cuib de randunica", cunoscute mai tuturor parintilor si bunicilor, nu amintesc decat un singur titlu: "Catelusul schiop". Asa a pastrat-o literatura romana, in primul rand ca poeta a copiilor. Manualele scolare au consolidat aceasta imagine, astfel facandu-i un serviciu si un deserviciu poeziei scrise de Elena Farago, departe de vreo formula, rezistenta la samanatorism, cedandu-i evidentei sale inclinatii simboliste. La sfarsit S-a conturat imaginea discreta a unei poete discrete, dar fara-ndoiala cea mai importanta de la inceput de secol XX. Recunoasterea i-a venit de pretutindeni, de la critici minori si critici majori precum Eugen Lovinescu sau Perpessicius. Premiile importante n-au ocolit-o: Premiul Femina, acordat de un comitet franco-roman, cu un juriu prezidat de Elena Vacarescu (1925), Premiul National pentru Literatura (1937) si altele. In ultimele decenii de viata era de gasit in locuinta din Craiova, un turn de fildes deschis amatorilor si copiilor de toate varstele.

Dana IONESCU