De cativa ani incoace, lui Alexandru Dabija ii place "teatrul sarac". Un teatru care fuge de molima decorurilor excesive, a protezelor tehnologice, a intregului inventar de artificii contemporane care, pe de o parte, incearca de multe ori sa mascheze lipsa de imaginatie a artistului creator, iar pe de alta parte le dau multora senzatia unei tentative de a amagi spectatorul, facandu-l sa creada ca scena e locul de intalnire a filmului cu circul si a "chantan"-ului cu instalatia video. Nominalizat anul acesta la sectiunea "Cel mai bun regizor" al Galei Premiilor Uniter, pentru montarea de la Odeonul bucurestean cu "Ionesco - Cinci piese scurte" (productia insasi fiind nominalizata la categoria "cel mai bun spectacol"), Dabija practica de ceva vreme o intoarcere la "brazda si sapa" teatrului, la originele lui: exploatarea textului exclusiv prin lucrul cu actorul. Iar textele nu sunt niciodata dintre cele pentru care o astfel de viziune ar fi cea mai la indemana: sunt basme ("Telefonu', omleta si televizoru'", la Ramnicu Valcea), dramatizari pe muzica ("Nasul" dupa Gogol, la Sibiu), iar acum, piese de mica anvergura, foarte rar vizitate, din repertoriul absurdului. Greu sA reziSti tentatiei de merge pe potecile rasbatute ale punerilor in scena dupa Ionesco, in care, aproape fara exceptie, inventivitatea scenografica e determinanta pentru spectacol (bancile Adrianei Grand din "Lectia" facuta de Frunza, scaunele aceleiasi din montarea de la Timisoara a... "Scaunelor"). Imagistica ramane, insa, la Dabija strict intre limitele unui alb-negru de film de epoca (sau scheci TV de pe vremea raposatului), scurt-circuitat de pete de verde tare si rosu aprins, ca o reminiscenta a picturilor suprarealiste. Fiecare dintre cele cinci "capitole" e anuntat de o voce guturala, un fel de gong incarcat de o falsa solemnitate ironica, iar spectacolul mizeaza pe un permanent efect de surpriza, de irupere a absurdului, a imprevizibilului intr-o, altfel, foarte banala situatie de viata: un barbat isi cauta masina la salonul auto si are de ales intre trei oameni in patru labe, cate-o masina - un masin, o mama isi lauda fiica de maritat in supermarket, fiica dovedindu-se a detine o mustata cat toate zilele si o perfecta identitate masculina. Totul, tratat intr-o absoluta normalitate a cotidianului, nimic mai nelalocul lui ca orice altceva intr-o zi din orasul postmodern. Un spectacol de putin peste o ora, construit doar din situatii actoricesti impecabile, un altul de trei ore, intr-o hala industriala, cu pereti care se despica si actori din gura carora iese foc (la propriu), un al treilea in care performantele actorilor, fiecare, atent individualizat, merg mana-n mana cu originalitatea spatiului de joc. "Ionesco - Cinci piese scurte" al lui Dabija, "Faust" al lui Silviu Purcarete si "Unchiul Vania" - spectacolele nominalizate la rubrica "cea mai buna productie" din 2007 sunt trei forme ale experimentului teatral contemporan, cel putin ale celui romanesc, intre care, tocmai din cauza exceptionalitatii fiecaruia, juriului final al Premiilor Uniter ii va fi greu sa aleaga. Teatrul Odeon, Bucuresti * "Ionesco - Cinci piese scurte" de Eugene Ionesco * Traducere de Vlad Russo si Vlad Zografi * Regia: Alexandru Dabija * Scenografia: Alexandru Dabija, Laura Paraschiv * Muzica: Ada Milea * Cu: Antoaneta Zaharia, Pavel Bartos, Dorina Lazar, Ionel Mihailescu, Oana Stefanescu, Gelu Nitu, Mircea Constantinescu

Iulia POPOVICI