Pentru melomanii din tara si din strainatate, acest nume are o semnificatie precisa. Si-a gasit un loc stabil si sigur in memoria culturala, ce pastreaza nu numai numeroase inregistrari, ci si cateva volume dedicate acestui "vrajitor" al viorii. De la "Who's Who in Music", editat la Cambridge, sau "Dictionaire des Interpretes", publicat la Paris, dictionarele, enciclopediile si istoriile de specialitate il inregistreaza ca pe o victorie de secol XX a artei interpretative. Muzica, o sansa Carierea muzicianului care a cantat cu interpreti si dirijori prestigiosi, pe scenele cele mai pretentioase ale lumii, sta sub semnul unui crez pe care i l-a marturisit in 1976 lui Augustin Sandu, intr-un interviu pe care il puteti citi in volumul "Arpegii pentru patru anotimpuri": "Muzica face parte din dotarea spirituala a omului de azi; de ea nu ne putem lipsi fara riscul de a rata o sansa in plus pentru desavarsirea fiintei noastre." Chiar desavarsirea a fost tinta pe care si-a propus-o muzicianul care, in copilarie, tanjise dupa o vioara pana cand cineva din familie sa indurase sa-i ofere asa ceva. In cautarea desavarsirii si a stilului propriu, Ion Voicu s-a aventurat in muzica lumii, dorind ca manuirea arcusului sa aduca la suprafata autenticitatea din fiecare partitura. A experimentat un repertoriu larg, de la Bach si Mozart, la Wieniawski, Lalo si Haciaturian. A ales sa mearga pe calea interpretarii subtile si discrete, lipsite de excentricitate si stridente, care indeparteaza interpretul de spiritul partiturii. A preferat disciplina violonistica, cea care pune in lumina si interpretul, si partitura. El insusi explica in interviul mentionat mai sus: "(...) Activitatea in orchestra mi-a inoculat "virusul" disciplinei violonistice. Un virus extrem de benign: te ajuta ca, atunci cand iesi in fata orchestrei ca solist, sa canti in stilul adecvat al lucrarii, in spiritul autentic al compozitorului. Fara acele superficiale tentatii de improvizatie "ad libitum" cu care te pot ispiti fantezia capricioasa si... narcisismul." Astfel s-a alaturat celor mai renumite orchestre si celor mai importanti dirijori, devenind unul dintre primii cinci violonisti ai lumii, impreuna cu Yehudi Menuhin, "regele David" sau David Oistrach, Isaac Stern si Henryk Szeryng. Frumusetea se naste in chinuri

		La Scala din Milano in 1963 - dirijor George Enescu

De la 6 ani, cand a inceput sa studieze vioara cu un student la Conservator, Ion Voicu si-a descoperit personalitatea de interpret impreuna cu mai multi indrumatori, iar mai tarziu impreuna cu muzicieni celebri care i-au devenit prieteni. Dupa cativa ani, studentul care l-a initiat in manuirea vioarei le-a spus parintilor sa-i gasesca un alt profesor, caci el, personal, nu mai avea ce sa-l invete pe elevul pre-adolescent. Adolescentul de mai tarziu a fost admis, prin concurs, la Academia Regala de Muzica din Bucuresti. Avea 14 ani si, dupa examenul de admitere, comisia l-a inscris direct in anul IV. Asa ca Ion Voicu a absolvit Academia in 2 ani ,un parcurs care dura, in conditii normale, 7 ani. Dupa absolvirea din 1940, a devenit violonist in Orchestra Radiodifuziunii Romane, pe atunci condusa de Teodor Rogalski, caruia i-a castigat aprecierea si sprijinul. Exista un episod din cariera lui Ion Voicu care este inclus in toate textele biografice. In timpul unei repetitii cu Orchestra, dirijorului olandez Willem Mengelberg l-a poftit afara pe tanarul violonist care se foia pe scaun, neatent si plictisit. Totusi, dupa repetitie, la rugamintea directorului, dirijorul a acceptat sa-l asculte pe Ion Voicu interpretand o piesa. Dupa care i-a spus directorului Rogalski: "Acum inteleg de ce nu canta bine in orchestra - tanarul acesta e facut sa stea in picioare pe scena, si nu pe scaun." O saptamana mai tarziu tanarul debuta ca solist al Orchestrei Radiodifuziunii Romane, cu Concertul nr. 2 pentru vioara si orchestra de Henryk Wieniawski. Acesta a fost inceputul. Si joaca de la care incepuse pasiunea a devenit insuficienta. Interpretarea cerea cunoastere. "Joaca, placerea de a insufleti lemnul mort cu patru strune, a devenit munca, multa munca indarjita. Ore in sir de exersare pentru o simpla apogiatura... Zile la rand pentru un tril... Fara chin, frumusetea nu se naste...", isi amintea mai tarziu. La inaltime Dupa 1941, cand a debutat la Ateneul Roman, au urmat recitaluri si concerte, precum si o intalnirea hotaratoare pentru cariera sa: cea cu George Enescu. Exercitiile de mai tarziu din Vila Luminis de la Sinaia i-a adus aproape pe cei doi muzicieni cautatori de perfectiune, un incepator avid sa mearga mai departe si un profesionist consacrat, dornic ca participe la elevarea primului. In 1946, Premiul National "Enescu-Menuhin" i-a adus o calatorie de studii in Elvetia. Iar in 1950 a devenit solist al Orchestrei Filarmonice si mai apoi a plecat la Conservatorul din Moscova, unde s-a perfectionat cu Iampolski, ultimul elev inca in viata al intemeietorului scolii ruse de vioara, Leopold Auer. Si numai an an mai tarziu a devenit elevul si prietenul lui David Oistrach. Au fost anii in care statul roman a hotarat sa-i cumpere interpretului deja recunoscut o vioara Stradivarius. O cronica publicata in Daily Mail in 1958 il descria astfel: "un adevarat vrajitor, demn de celebrii sai maestri George Enescu si David Oistrach. Voicu are o imaginatie de poet si o maiestrie uimitoare a digitatiei." Cu ea a fermecat publicul in concerte si recitaluri sustinute pe scenele celebre ale lumii: Scala din Milano, unde a concertat sub bagheta lui George Enescu, Carnagie Hall, Royal Albert Hall, Musikverein, Konzerthaus si altele. Nu i-a ramas straina nici o o sala de concert de la Viena, Salzburg, Praga, Berlin, Moscova, Milano, Roma. L-au acompaniat cele mai prestigioase orchestre. Si-a incercat maiestria pe partituri de diferite facturi, fiind remarcat deopotriva pentru interpretare entuziasta si pentru o tehnica infailibila, care i-au adus multe premii. Cel mai spectaculos dintre ele este, su siguranta, medalia de aur a Academiei Franceze, decernata in 1994, cand cariera didactica a violonistului ajunsese si ea pe culmi, caci tinuse cursuri la Conservatorul Superior de Muzica din Paris, Academia de Muzica a lui Yehudi Menuhin de la Gstaad, Elvetia, Conservatorul din Lausanne si Nisa sau Academia Internationala de Vara "Mozarteum" din Salzburg. Vreme de 10 ani a condus Filarmonica "George Enescu" din Bucuresti, iar in 1969 a infiintat "Orchestra de Camera", care a avut o cariera stralucitoare. La un an dupa primirea distinctiei din partea Academiei Franceze, a creat Fundatia Internationala "Ion Voicu", avandu-l presedinte de onoare pe Yehudi Menuhin. Sunetele Stradivarius-ului manuit de "vrajitor" au supravietuit in numeroase inregistrari. Astazi, numele violonistului este prezent si intr-un loc public al Bucurestiului: in 2003, parcul Ioanid a devenit Parcul Ion Voicu.

Dana IONESCU