Nici doctrinarii americani si nici cei din NATO nu au inclus diplomatia publica in spectrul domeniilor a caror activitate este coordonata in cadrul operatiilor informationale desfasurate de organismele militare. Cu atat mai putin au fost certificate doctrinar concepte precum cele de comunicare strategica sau management al perceptiilor. Explicatia majora pentru aceasta "lacuna" este faptul ca toate aceste trei concepte se definesc si se materializeaza cu precadere in sfera de actiune politica. Aceasta nu inseamna ca institutiile militare - mai ales cele apartinand marilor puteri - nu practica comunicarea la nivel strategic prin anumite declaratii sau gesturi publice, ca structuri militare specializate si comandantii sau sefii politici ai acestora nu dezvolta actiuni de diplomatie publica sau ca aproape toate manifestarile publice ale organismelor si comandantilor militari nu sunt realizate pe baza unor calcule de management al perceptiilor induse prietenilor, aliatilor, neutrilor, adversarilor. Trei rude democratice ale propagandei

		Conceptul de diplomatie publica a suferit multe transformari din vremea pionierului Edward Murrow, pana in epoca neoconservatorilor Administratiei Bush

Daca, spre exemplu, biroul de presa al cartierului general al NATO din Bruxelles organizeaza si conduce pentru un grup de ziaristi acreditati din mai multe tari aliate sau partenere, vizite de documentare la comandamentele aliate ale KFOR din Pristina sau ISAF din Kabul, (cu asigurarea oportunitatilor de securitate, deplasare, cazare, interviuri, filmare, fotografiere, etc.) avem oare de-a face cu o actiune proactiva binevoitoare de relatii publice (informare publica), cu un gest de diplomatie publica (constituit de relatia diplomatica stabilita intre institutia oficiala si persoanele private), cu o tentativa de comunicare strategica (jurnalistii respectivi vor transmite fie in toata lumea, fie in tarile din care au fost invitati stirile si imaginile obtinute in respectiva calatorie) sau cu un subtil management al perceptiilor locale, nationale sau internationale? Pentru fiecare dintre optiunile de incadrare mentionate mai sus exista argumente pertinente de sustinere, alaturi de cele de excludere a celorlalte. Exista insa un element comun: militarii sunt cei care doar executa un ordin primit de la politicieni referitor la jurnalisti, astfel incat asistam - indiferent cum am numi-o - la o actiune politica de influentare sau de transmitere a unui anumit mesaj opiniei publice in beneficiul NATO (dar la fel de bine putea sa fie cazul ONU sau al armatei SUA, Marii Britanii etc.) pusa in practica de catre militari. Diplomatie publica, management al perceptiilor si comunicare strategica; din cauza incarcaturii politice consistente a celor trei concepte, acestea nu au fost incluse - fie si cu mentiuni speciale de distinctie si separare precum relatiile publice sau CIMIC - in panoplia coordonata de operatiile informationale militare. De asemenea, toate aceste trei concepte sunt extrem de "tinere" in comparatie cu propaganda, ele fiind inventate incepand din anii '60, ca un substitut moral si democratic acceptabil al acesteia in sfera comunicarii politice internationale. Definirea in paralel a identitatii si a contextului de aparitie si utilizare a fiecaruia dintre aceste concepte permite nu doar o mai buna intelegere si deosebire a lor, dar mai ales conduce la o viziune mai ampla a intregii si sofisticatei panoplii contemporane a instrumentelor de influentare in masa. Diplomatia publica: metamorfozele unui concept Potrivit unui studiu al Bibliotecii Congresului Statelor Unite, termenul de "diplomatie publica" a fost utilizat pentru prima data in 1965 de Edmund Gullion, decanul scolii de drept si diplomatie al Universitatii Tufts din Statele Unite cu ocazia infiintarii Centrului Edward R. Murrow pentru diplomatie publica. Exista insa cercetari, precum cele ale lui Nicholas J. Cull de la US Center on Public Diplomacy care afirma ca acest termen de diplomatie publica a fost folosit prima data in ianuarie 1856 in cotidianul britanic "The Times", ca sinonim pentru comportament civilizat intr-un articol critic la adresa presedintelui american Franklin Pierce (http://en.wikipedia.org/wiki/public_diplomacy, decembrie 2006). Semnificativ insa pentru conceptul de diplomatie publica ramane insa numele lui Edward Murrow, corespondentul american de razboi al CBS, care a transmis intre 1940 si 1941 de la microfonul Radio Londra, pentru izolationistii ascultatori americani, emotia si tensiunea Bataliei Angliei, precum si uriasul efort de razboi britanic, fiind numit in 1961 de catre presedintele J.F. Kennedy director al United States Information Agency, calitate in care a actionat sub urmatorul crez: "Adevarul este cea mai buna propaganda, iar minciuna este cea mai rea. Pentru a fi persuasiv trebuie sa fii vrednic de crezare; pentru a fi vrednic de crezare trebuie sa fii credibil; pentru a fi credibil, trebuie sa fii adevarat. Totul este atat de simplu." Agentia de Informatii a Statelor Unite a constituit pe timpul Razboiului Rece, si chiar pana in 1999 la topirea acesteia in cadrul Departamentului de Stat, institutia emblematica a diplomatiei publice americane si care, alaturi de formula cultural europeana a Consiliul Britanic, a constituit principala replica democratic-liberala pe scena deschisa a occidentului la agresiva si subversiva propaganda internationala sovietica.

		"Misiune indeplinita": in mai 2003, specialistii in imagine au orchestrat

in detaliu mizanscena discursului prin care presedintele Bush anunta, de la bordul portavionului "USS Lincoln" succesul operatiilor militare din Irak Au fost si continua sa circule numeroase opinii si argumente privind sinonimia dintre conceptele de diplomatie publica si cel de propaganda, (fie acesta sub o forma "neagra", acoperita, fie "alba", in conditiile respectarii adevarului si asumarii identitatii sursei). La fel ca si in cazul altor concepte din sfera comunicarii persuasive de masa, diferentele dintre diplomatia publica si propaganda sunt minime si au fost dictate tocmai din motive ideologice si morale pentru a face diferenta intre practicile de influentare democratic-liberale si cele comunist-totalitare. intradevar, in cazul actiunilor de diplomatie publica nu se minte, chiar daca de cele mai multe ori adevarurile difuzate pentru influentarea audientei tinta sunt selectate anume. Tot asa, nu se practica nici coercitia si nici exclusivitatea mesajelor: subiectii pot accepta sau nu, de bunavoie, expunerea la diplomatia publica americana, care nu exclude si nici nu neaga in mod deschis si ostentativ existenta unor atitudini sau perceptii opuse. In cazul american, mai este nevoie si de o delimitare a diplomatiei publice fata de conceptul de afaceri publice: linia de frontiera conceptuala este trasata de identitatea audientei, intentionat interna in cazul afacerilor publice (cetateanul american poate fi doar informat si nu influentat) si deliberat externa in cazul diplomatiei publice, care urmareste explicarea, informarea si influentarea publicului non-american. in fine, fata de diplomatia traditionala, diplomatia publica se detaseaza prin faptul ca dialogul nu are loc doar intre institutiile sau reprezentantii oficiali ai statului care actioneaza in baza unui anumit mandat, ci mai ales intre particulari, persoane fizice sau juridice independente. Cu toate acestea, cu precadere in ultimul deceniu, datorita penetrarii de catre mass-media a culoarelor si saloanelor diplomatice pana nu demult inaccesibile publicului larg, dar si datorita necesitatii imperative ca orice demers diplomatic sa se bucure de sprijinul opiniei publice (in ultima instanta al masei electorale), diplomatia traditionala a trebuit sa se apropie foarte mult, uneori pana la identitate, de metodele de lucru ale diplomatiei publice. Desi nu exista un consens privind definitia diplomatiei publice (la fel ca si in cazul propagandei, relatiilor publice sau operatiilor psihologice) rezulta totusi o formula definitorie destul de precisa, precum cea inscrisa in documentele doctrinare militare americane: "Acele activitati internationale deschise de informare publica sustinute de Guvernul Statelor Unite menite sa promoveze obiectivele sale de politica externa prin explicarea, informarea si influentarea audientelor straine si liderilor de opinie, precum si prin largirea dialogului dintre cetatenii si institutiile americane si echivalentele lor din strainatate." (Joint Pub 1-02) Fata de aceasta definitie "soft" si corecta politic, formulata din perspectiva anilor 90, intelesul aceluiasi concept la inceputul anilor '80 este mult mai agresiv, asa cum poate fi el descifrat in Directiva secreta nr. 77 din 14 ianuarie 1983 (declasificata la 5 ianuarie 1996) a Casei Albe, semnata de cel supra numit "marele comunicator", presedintele Ronald Reagan: "Diplomatia publica este formata din acele actiuni ale Guvernului Statelor Unite destinate sa sustina obiectivele de securitate nationala". Aceasta directiva semnata de "marele comunicator" anticomunist Reagan instituia un Grup Special de Planificare in cadrul Consiliului de Securitate Nationala condus de asistentul presedintelui pentru securitate nationala din care facea parte nu doar secretarul de stat al apararii, ci si directorul Agentiei de Informatii a Statelor Unite. Asadar pe fondul Razboiului Rece, problema diplomatiei publice americane era in 1983 o problema nu de comunicare globala, nu de management al perceptiilor, nu de propaganda strategica, ci una de securitate nationala privind una din cele din cele doua superputeri ale lumii. in consecinta, patru comitete, fiecare privind patru domenii distincte ale comunicarii publice erau subordonate Grupului Special de Planificare in numele diplomatiei publice: Comitetul de Afaceri publice - pentru explicarea si sprijinirea initiativelor de politica externa americana; Comitetul de Informare internationala - centrat pe grupul politic al "Proiectului adevar" ("Project Truth" Policy Group);

		La aproape cinci ani de la discursul triumfalist al presedintelui Bush, sintagma "Misiune indeplinita" a devenit munitie propagandistica pentru criticii acualei administratii americane

Comitetul de Politica internationala - ce urma sa colaboreze si sa se coordoneze cu eforturile diplomatice, economice si militare americane pentru contracararea ideologiei si politicii agresive a Uniunii Sovietice si in sfarsit Comitetul de Transmisiuni internationale ce se referea la posturile de radio sponsorizate de Guvernul SUA, precum Vocea Americii sau Europa Libera, radio Marti. Din punctul de vedere al definirii conceptului de diplomatie publica aceste patru comitete stabilesc cele patru terenuri de actiune a diplomatiei publice americane: relatiile publice, informarea internationala, politica internationala si mass-media internationala (in acea vreme nu exista nici CNN-ul si nici Internet-ul, radioul fiind singurul canal de penetrare a cenzurii ideologice a frontierelor). Nu cunoastem ratiunile pentru care administratia democratului Clinton a dizolvat in 1999 Agentia de Informatii a Statelor Unite (USIA), infiintata tot de democratul Kennedy, in cadrul Departamentului de Stat. Reinfiintarea unei noi structuri destinata gestionarii din ce in ce mai acutelor si sensibilelor probleme de comunicare globala sau strategica, de diplomatie publica sau de management al perceptiilor unor audiente non-americane din ce in ce mai ostile s-a dovedit a fi extrem de dificila. Prima incercare a fost un dezastru de imagine international pentru Statele Unite: crearea la 30 octombrie 2001 a Biroului de Influentare Strategica in cadrul Departamentului Apararii pentru sprijinirea obiectivelor Statelor Unite in razboiului antiterorist a fost imediat violent criticata atat de oficialii guvernamentali din domeniul afacerilor publice care-si vedeau astfel amenintata credibilitatea, cat mai ales de mass-media americana si internationala, sub prezumtia de tentativa de plasare de minciuni si dezinformari in organizatiile mediatice straine, incat Donald Rumsfeld a trebuit sa desfiinteze structura in februarie 2002 (Report Defense Scientific Board Task Force on Strategic Communication, 2004). Succesorul Centrului de Informare al Coalitiei infiintat de Casa Alba imediat dupa atentatele din 11 septembrie 2001 (avand filiale la Londra si Islamabad dupa modelul NATO din timpul razboiului din 1999) s-a numit Biroul de Comunicatii Globale (Office of Global Communications) si a fost creat la 21 ianuarie 2003 din ordinul lui presedintelui George W. Bush pentru asigurarea consistentei mesajelor prezidentiale si guvernamentale de promovare a intereselor Statelor Unite, prevenirea unor intelegeri gresite, sprijinirea membrilor coalitiei si informarea audientelor straine. Simpla enumerare a acestor obiective genereaza de altfel si definitia conceptului de comunicare globala. Aceasta structura de comunicare globala a Casei Albe survenea la doar cateva luni unui Comitet de Coordonare a Politicii de Comunicare Strategica, infiintat de consilierul prezidential privind securitatea nationala Condoleeza Rice in septembrie 2002 in cadrul Consiliului de Securitate Nationala. Analiza activitatii si a eficientei ambelor structuri de catre comitetul consultativ federal al Departamentului Apararii, Defence Science Board Task Force, din septembrie 2004 a dovedit lipsuri si insuficiente in indeplinirea responsabilitatilor, planificarea, coordonarea si evaluarea comunicarii globale. Concluziile destul de critice si negative si propunerile din acest raport independent solicitat de Departamentul Apararii (Report Defense Scientific Board Task Force on Strategic Communication, 2004) au fost sincrone cu cele din analiza United States Accounting Office din februarie 2004 in fata Camerei Reprezentantilor referitoare la diplomatia publica americana, la esecurile Departamentului de stat si al Broadcasting Board of Governors, precum si la provocarile generate de situatia din Orientul Mijlociu (U.S. Public Diplomacy, 2004). In sinteza, ambele documente afirmau ca diplomatia publica americana se afla in criza din lipsa unei conduceri ferme, a unei directionari strategice, a unei coordonari adecvate, a unor resurse suficiente si mai ales a unei dimensionari si evaluari culturale corespunzatoare. Comunicarea strategica La zece ani dupa directiva din 1983 a presedintelui Reagan, emisa in plin Razboi Rece, care definea diplomatia publica ca o problema de securitate nationala in domeniul afacerilor publice, informarii, politicii si transmisiunilor internationale, proaspatul concept de comunicare strategica era definit drept "o varietate de instrumente utilizate de guverne pentru intelegerea si explicarea unor atitudini si culturi globale, pentru angajarea unui dialog de idei intre oameni si institutii, pentru consilierea liderilor politici si militari, a diplomatilor privind efectele unor optiuni politice asupra opiniei publice, precum si pentru influentarea atitudinilor si comportamentelor prin strategii de comunicare." (Report of the Defence Science Board Task Force on Strategic Communication, Washington, 2004). Principalele domenii de activitate la care se refera comunicarea strategica sunt cele privind intelegerea transculturala, dialogul proactiv intre institutii si cetateni, consilierea comunicatorilor politici si influentarea atitudinilor si comportamentelor audientelor straine. Potrivit aceluiasi document, instrumentele prin care comunicarea strategica este materializata, sunt diplomatia publica, afacerile publice, transmisiunile internationale ale posturilor de radio guvernamentale si operatiile informationale (care la randul lor coordoneaza domeniile PSYOPS, Operatii in Retelele de Calculatoare - CNO/Computer Network Operations, Razboiul electronic - EW/Electronic Warfare, inselarea militara - MD/Military Deception, Securitatea operationala - OPSEC). Fata de problematica in discutie, ar putea rezulta o schema teoretica sintetizatoare, dar care nu lamureste doua chestiuni: a) Propaganda face sau nu parte din conceptul de Comunicare strategica, si daca da, care este raportul acesteia cu INFO OPS-ul, Relatiile publice si Diplomatia publica; b) Ce este si unde isi gaseste locul in schema conceptul de management al perceptiilor. Referitor la prima problema, credem ca raspunsul poate fi aflat in masura in care pot fi identificate in cadrul conceptului de comunicare strategica cele sapte caracteristici ale propagandei enuntate de noi. Astfel putem admite ca diplomatia publica, relatiile publice si operatiile informationale sunt deopotriva actiuni planificate, in beneficiul exclusiv al celui care le-a initiat si le sustine pentru influentarea unei audiente tinta. in ceea ce priveste restul caracteristicilor, desi diplomatia publica urmareste obiective de natura politica ale statului sponsor, iar informatiile si datele diseminate sunt indeobste selectate pentru a sustine temele puse in discutie, ea nu este impusa prin coercitie si nici nu este exclusiva. Relatiile publice ale statului la nivel strategic au obiective de natura politica si pot fi, intr-un anumit context de criza interna sau internationala, exclusive (doar asertiunea oficiala fiind cea acceptata de autoritati), dar cel putin la nivel teoretic ele nu pot fi mincinoase si cu atat mai putin coercitive. in fine, operatiile informationale, (in principal prin domeniile sale de influentare PSYOPS, MD, CIMIC, CNO) care sunt initiate si desfasurate de structuri militare pe baza unor decizii politice, nu au intotdeauna adevarul drept litera de lege (exista state si organisme militare care practica PSYOPS-ul negru sau gri, iar inselarea militara se bazeaza pe inducerea ne-adevarului). INFO OPS pot fi exclusive (mai ales in teatre de operatii fierbinti sau pe timpul actiunilor de lupta), dar nu coercitive, cu toate ca un anumit grad de autoritarism in zonele de conflict pre sau postbelic nu poate fi exclus. In ceea ce priveste propaganda, ea poate fi practicata in loc de comunicare strategica in cazul unor state cu regimuri totalitare si autarhice de tipul Coreii de Nord. Managementul perceptiilor In ceea ce priveste managementul perceptiilor - un concept de sonoritate voit generoasa si inofensiva - beneficiaza de o cuprinzatoare definitie stipulata intr-o doctrina militara americana recenta a operatiilor psihologice (Joint Pub 3-53, 2003, p. GL-7) care trimite gandul instantaneu spre propaganda: "Actiuni de directionare si/sau de interzicere a unor informatii si date selectate spre audiente straine pentru a le fi influentate emotiile, motivele si rationamentele obiective, in aceeasi masura in care sunt influentate estimarile oficiale ale sistemelor de intelligence sau liderilor straini de la toate nivelurile, avand drept rezultat final urmarit un comportament si reactii oficiale favorabile obiectivelor originatorului". In aceasta definitie care trimite imediat cu gandul spre propaganda pot fi identificate direct sau indirect (prin ne-excludere sau neprecizare expresa) toate cele sapte caracteristici ale propagandei aplicate insa asupra unei audiente externe statului sponsor al acesteia. Caracterul planificat, deliberat, oneros si politic al managementului perceptiilor rezulta direct din definitie, la fel ca si posibila si prezumtiva prezenta a minciunii in diferitele forme ale sale, in timp ce exclusivitatea mesajelor de influentare, autoritarismul, daca nu si coercitia metodelor de diseminare se deduc a fi permise, posibile prin ne-interzicere.

Calin HENTEA