Sorin ROSCA STANESCU 

Cinci persoane s-au asociat intr-un grup infractional si au savarsit o crima oribila. Au ucis, cu sange rece, o persoana cu cinci lovituri de cutit. Nu se stie in urma careia a survenit decesul. Unul este deputat. Al doilea este senator. Al treilea este atat ministru, cat si parlamentar. Al patrulea este ministru neparlamentar. Iar ultimul nu este demnitar. Alertata, politia, sub supravegherea unui procuror, a demarat primele cercetari. Dar, in conformitate cu Constitutia, precum si cu alte legi speciale, doar unul singur dintre asasini poate fi interogat si retinut. Cel care este un simplu cetatean. In ceea ce-i priveste pe ceilalti, seful statului a avizat declansarea urmaririi penale, dupa ce a primit o solicitare in acest sens de la Parchet. Ministrul Justitiei, insa, a sesizat Parchetul doar in ceea ce-l priveste pe ministrul neparlamentar. In legatura cu ministrul parlamentar a facut o solicitare Comisiei Juridice a Camerei Deputatilor. Atat Camera Deputatilor, cat si Senatul au luat si ele act de sesizarile care le-au fost trimise de la Parchet, vizandu-i pe cei doi parlamentari care nu sunt si ministri. Intre timp, ancheta bate pasul pe loc. Pana cand? Pana in momentul in care atat plenul Camerei Deputatilor, cat si plenul Senatului decid ca este cazul ca celor trei parlamentari, dintre care doi sunt si ministri, sa li se ridice imunitatea pentru a putea fi urmariti penal. Dar ce se intampla in eventualitatea in care una dintre Camere sau amandoua considera, in urma analizei din Comisiile Juridice, ca nu exista suficiente indicii pentru ridicarea imunitatii? Dar daca presedintele face prea mult? Daca el se adreseaza ministrului Justitiei, facand o sesizare si impotriva parlamentarilor? Nu cumva in aceasta ipoteza apare un conflict grav, intre doua institutii importante ale statului? Intre presedinte, care este parte a Executivului, dar care se bazeaza pe legitimitatea votului cetatenilor, si Parlamentul tarii, care este principala putere in stat, bucurandu-se si ea de o mare legitimitate. Tot prin voturile cetatenilor. Si daca, sesizata fiind, Curtea Constitutionala va da un raspuns ambiguu? Jucand la doua capete. Procurorul de caz ramane cu buza umflata. Iar asasinii se misca in libertate. Ancheta impotriva celui care este, pur si simplu, un cetatean obisnuit poate continua, cu omul in stare de arest, dar este exclus sa conduca la vreun rezultat din moment ce crima este colectiva. Cum s-a ajuns intr-o situatie atat de absurda? Cum de este posibil ca cinci prezumtivi criminali sa nu fie egali in fata legii? Sa li se aplice unitati de masura diferite, motiv pentru care, in cele din urma, asasinatul ramane nepedepsit? Si de ce societatea, pe langa faptul ca este silita sa plateasca pretul unei crime nepedepsite, nereusind sa asigure securitatea cetatenilor, mai este si bulversata de un conflict la varf intre reprezentantii institutiilor fundamentale ale statului. Ei bine, daca suntem capabili sa admitem ca in ipoteza de mai sus toti protagonistii, exceptandu-i fireste pe criminali, sunt de buna-credinta - fapt care nu se intampla in realitate - atunci raul trebuie identificat chiar in lege. In Legea fundamentala. In Constitutie. In articolul care se refera la ridicarea imunitatii. In editorialul de maine voi aprofunda aceasta tema. Si voi explica, in amanunt, in ce consta soparla ucigasa. Cea prevazuta in insasi Legea fundamentala. Si preluata, apoi, in alte reglementari juridice. De fapt, o ambiguitate de care pescuitorii in ape tulburi, respectiv politicienii, profita din plin. Pentru a-si face jocurile, lovind unii in altii. Sau protejandu-si camarazii. Si, cand ma refer la politicieni, ma gandesc, fireste, inclusiv, la seful statului. P.S. Insist asupra precizarii ca exemplul pe care l-am dat, cel vizand asasinatul colectiv, este pur teoretic. In realitate, situatia este mai grava. Daca ne gandim la inalta coruptie.