Fritz STERN 

M-a frapat recent o analogie din istoria Germaniei: dezastrul conducerii germane din perioada primul Razboi Mondial, intruchipat de kaiser-ul Wilhelm al II-lea. In 1888, la doar 29 de ani, Wilhelm devenea liderul unei tari pe punctul de a domina Europa. Wilhelm a facut parada de puterea sa absoluta, considerand ca aceasta fusese randuita de divinitate, a sfidat Parlamentul, bucurandu-se din plin de toate avantajele statutului sau. Adora discursurile bombastice, ii detesta pe criticii liberali si vorbea in termeni prea putin elogiosi despre natiunile straine. Mai mult, i-a sprijinit pe ministrii si ofiterii care pledau pentru o Armata germana si mai mare, inclusiv pentru o flota suficient de puternica pentru a o provoca pe cea a Marii Britanii, si a tinut detaliile referitoare la aceasta departe de urechile membrilor Guvernului, care s-ar fi putut amesteca in afacerile sale. (...) Politica externa germana in perioada 1890-1914, pentru care kaiser-ul avea o responsabilitate formala, manifestata intermitent, a insumat o serie de esecuri. (...) La inceputul lui iulie 1914, dupa asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand, Wilhelm i-a intaratat pe austrieci, insa pana la sfarsitul lunii nu si-a putut tine in frau propriii subiecti de la a nu incepe un razboi, in urma faimosului Plan Schlieffen. Dupa batalia de la Marna (septembrie 1914) si esecul Planului Schlieffen, unii din consilierii lui Wilhelm au realizat ca sansele unei victorii militare erau reduse, de unde si necesitatea unei paci negociate. Insa intre timp, pana si cancelarul civil se dedicase obiectivelor extravagante ale razboiului, transformand, astfel, speranta pacii negociate intr-o iluzie. Incepand cu acest moment, starea mentala a kaiser-ului a devenit o problema majora pentru continuarea razboiului. (...) Soarta tarii sale (si a Europei) a depins de modul in care Wilhelm a decis. Dar Kaiser-ul a fost sistematic ferit de vestile proaste si, dupa trei ani de carnagiu inimaginabil, a fost redus la un instrument al dictaturii militare conduse de Paul von Hindenburg si de seful de staff, Erich Ludendorff. Acestia s-au bucurat de increderea claselor conducatoare ale Germaniei, erau hotarati sa respinga orice compromis si credeau ca "o alta ofensiva" ar fi adus "victoria totala". Pentru o clipa, in primavara lui 1918 - dupa ce bolsevicii au semnat o pace germana cartagineza - o victorie a Germaniei parea posibila. Dar pana in august fortele aliate au patruns liniile germane si, un Ludendorff confuz, temandu-se de o prabusire brusca a armatei sale, a cerut ca recent constituitul guvern sa trimita o solicitare imediata pentru armistitiu. Dar aliatii nu ar fi negociat cu Kaiser-ul. Iar germanii, obositi de razboi, au inceput sa ceara abdicarea Kaiser-ului. Armata l-a fortat pe Wilhelm sa se exileze in Olanda, unde, pana la moartea sa, in 1941, a aruncat cu otrava pe unde a putut: de vina erau evreii si socialistii, in schimb, el era singurul care avea dreptate. Sigur ca America nu seamana cu Germania Imperiala. Dar poate ca se poate lua lectie de la o tara ai carei lideri din vremuri de razboi, prin disputele lor, au produs un rau inimaginabil poporului lor si lumii. Sa speram ca americanii vor trage mai repede invataminte despre pericolele si greselile stupide ale pretentiilor imperiale. Fritz Stern este profesor emerit de istorie la Columbia University; este autorul lucrarii "Cele cinci Germanii pe care le-am cunoscut". Copyright: Project Syndicate, 2008 www.project-syndicate.org