Cristian UNTEANU 

Dilema majora este ce va decide NATO sa faca in fata ofensivei de tip multiplex a Rusiei. In relatia cu Federatia Rusa, NATO va trebui sa aleaga intre doua atitudini majore. Fie "Si vis pacem, para bellum". Fie "Audi, vidi, tace, si vis vivere in pace". Prima intrebare este daca se va decide primirea in organizatie a celor trei state aflate acum in mod oficial pe lista de asteptare: Albania, Croatia si Fosta Republica Iugoslava Macedonia. Anuntul ca NATO isi va continua procesul de extindere s-a facut cu ocazia Summitului de la Riga. Atunci, cel putin la nivelul teoriei jocurilor strategice globale, nu se putea presupune ca misiunea Athisaari va esua si ca eforturile conjugate ale comunitatii internationale nu vor reusi sa aduca o solutie negociata la masa tratativelor. Asta cu toate ca exista si solutia de rezerva: dubla oferta de apropiere facuta Serbiei de catre NATO si UE. Care ar fi trebuit sa primeasca un raspuns entuziast, dupa modelul reactiilor fostelor state comuniste din centrul si estul Europei. Context in care primirea celor trei state, insotita si de o perspectiva oarecum asigurata pentru Serbia de a se alatura intr-un viitor oarecare celor doua organizatii, era o miscare logica si fara probleme majore. Intre timp, problema Kosovo se acutizeaza continuu, iar Serbia nu numai ca a anuntat ca nu accepta nici un fel de compromis privind statutul de independenta al provinciei, ci a si trimis mesajul ca, in conditiile in care statele occidentale vor sustine proiectul kosovarilor, atunci nici ei nu mai au nevoie de UE si de NATO. Schimbare totala de situatie, caci este posibil ca primirea celor trei noi state sa fie concomitenta cu aparitia unei stari conflictuale deschise in zona si a unor revendicari pe modelul kosovar cel putin in Voivodina si Republica Sarbska...Dar si cu posibilitatea deloc neglijabila ca trupele NATO sa poata fi angajate in misiuni de lupta in cazul in care in Kosovo se vor produce tulburari, mai ales din partea unitatilor paramilitare, ramase active de ambele parti ale baricadei. In fine, nu este de neglijat si perspectiva pe termen mediu si lung a unui Kosovo independent care sa solicite implinirea visului istoric al Albaniei Mari. Adica exact ce NATO nu-si doreste: pe de o parte importul de tensiuni etnice departe de a fi rezolvate si, pe de alta parte, apropierea de un posibil teatru de conflict. Sigur ca exista un contra-argument, cel ca intrarea tarilor respective in NATO este sinonima cu maturizarea politica si dovedeste existenta unor mecanisme democratice stabile in domeniul politicii de securitate interne si externe. Teoretic asa e. Exact ca si afirmatia repetata cu obstinatie de responsabilii NATO si UE care asigurau ca, in lumea democratica de azi, Kosovo nu va reprezenta niciodata un precedent. Poate chiar asa au sperat, numai ca realitatea din teren demonstreaza contrariul. Chiar in Romania, tara unde se va desfasura Summitul din aprilie, modelul Kosovo este deja evocat in mod repetat de reprezentantii miscarii care sustine autonomia Tinutului Secuiesc. Dar si, la Bruxelles, de europarlamentarul roman Laszlo Tokes. Isi va mentine Romania pozitia de refuz a solutiei de independenta pentru Kosovo, sustinand astfel opinia ferma a Federatiei Ruse in aceasta problema? Foarte posibil, dar sansele de reusita sunt mai mult decat minimale. Mai ales ca, dintr-odata, Romania a fost mentionata pe o foarte ciudata si periculoasa lista de tari din care teroristii islamici isi pot achizitiona materiale nucleare! O intamplare? In acest joc, absolut nimic nu e intamplator. Si lista dilemelor continua...