In conditiile in care lumea se desparte in doua pentru Kosovo si Romania sprijina integritatea Serbiei, ZIUA a lansat o dezbatere publicistica pe tema provocarilor aduse institutiilor mondiale si sistemului de drept international de criza din provincia sarba Kosovo si Metohia. Aceasta a primit ecouri si in alte ziare. Razvan Voncu scrie in ziarul "Azi", ca raspuns, un articol intitulat "Adio dreptului international!". Decizia Consiliului de Securitate al ONU, de a pasa dosarul Kosovo catre NATO si Uniunea Europeana, reprezinta cea mai grava incalcare a dreptului international, de la Acordul de la M�nchen (1938) incoace. In acest moment, se poate spune ca dreptul international nu mai exista sau, cel putin, ca sansele mici nu mai sunt aparate de el", scrie analistul de politica externa, care concluzioneaza: "Intrucat dreptul international nu prea mai exista, ca sa ne apere, trebuie sa incepem sa ne aparam singuri". In editia de azi prezentam ultimul episod din materialul "Kosovo: pasiunea de a proroci dezastrul", semnat de Gabriel Andreescu, intitulat "Pozitia Romaniei: cea mai proasta posibila", conform considerentelor sale. La ultima sesiune a Consiliului European, unde s-a sperat si gasirea unei strategii comune privind statutul provinciei Kosovo, Romania si-a anuntat pozitia prin declaratia publica a premierului Calin Popescu Tariceanu. Ceea ce fusese exprimat, anterior, in diferite formulari de catre presedintele Traian Basescu si de ministrul de Externe, a devenit expresia unei ferme atitudini de politica a statului: nu vom recunoaste independenta provinciei Kosovo. In acest mod, orice speculatii privind divergenta de pozitii intre institutiile romanesti cu competente in materia politicii externe sunt depasite. E adevarat ca domnul Traian Basescu a adaugat o nota viril-personalizata acestei teme cand a subliniat ca, in orice caz, Romania nu va recunoaste independenta provinciei Kosovo "in timpul mandatului sau". In sfarsit, joi Parlamentul a simtit nevoia sa sustina printr-un vot amplu pozitia Guvernului in aceasta chestiune. Ne asociem, in acest fel, acelui club format din tari membre UE reticente fata de secesiunea Kosovo, din care mai fac parte Spania, Slovacia, Cipru si Grecia. Cu observatia ca noi nu avem problemele lor. Spania se raporteaza la tara Bascilor, unde majoritatea doreste separarea, Slovacia se gandeste la existenta unui grup important de maghiari - 600.000 - majoritari intr-un teritoriu istoric aflat exact la marginea cu Ungaria, iar Cipru are in vedere eventuala legitimare a regimului separatist turc. Grecia nu face decat sa sprijine Guvernul cipriot de identitate greceasca, cu care este legata printr-un cordon ombilical. Temerea acestor tari pare a fi punerea unei semnaturi ce poate fi invocata in nu stiu ce contexte ce le-ar privi in mod direct, mai tarziu. Care sunt argumentele Bucurestiului in sustinerea pozitiei sale? Primul ar fi obligatia mentinerii suveranitatii Serbiei asupra Kosovo. Dar chiar este Serbia suverana peste Kosovo? Cum ar putea fi suverana peste un protectorat ONU? Ea si-a pierdut suveranitatea in momentul cand a initiat acte genocidare, impotriva legilor internationale, obligand comunitatea internationala sa intervina, sa limiteze exercitiul suveranitatii si sa creeze protectoratul. Ce doreste Serbia, de fapt, este ca SUA si UE sa o ajute sa-si recapete suveranitatea, in mod activ ori, cel putin, intorcand spatelui noului stat cand aceasta se va auto-declara, ca atare, la Pristina. Probabil, Serbia ar fi fost ajutata daca ar fi existat cea mai mica sansa ca albanezii din Kosovo sa renunte la dezideratul lor. Pozitia Romaniei ar fi motivata, s-a mai spus, de temeri asupra instabilitatii viitoare din Balcani. Or, tocmai absenta recunoasterii Kosovo va aduce instabilitate. Implicatiile nerecunoasterii sunt predictibile. Populatia albaneza pare atat de hotarata sa mearga pana la capat, incat va declara oricum independenta. Daca noul stat nu va fi recunoscut de marile Puteri, si deci nu va primi vreo garantie, trupele sarbe vor intra in Kosovo. Va urma cu siguranta un macel, cu zeci sau sute de mii de victime, iar sute de mii de albanezi se vor refugia, cu siguranta, in tarile din jur, sau in Occident. Putem numi toate acestea "stabilitate"? De ce s-a mai intervenit in 1999? Toata experienta anterioara arata ca stabilitatea regiunii nu poate fi atinsa decat printr-o politica cat mai unitara a comunitatii internationale. Intrucat Rusia va fi disidenta, alianta SUA-UE in aceasta chestiune devine indispensabila. Orice stat european care rupe unitatea UE submineaza de fapt sansa de a se ajunge la pace. Dar daca adevarata preocupare a Romaniei este Transnistria? Secesiunea Kosovo ar legitima, se gandeste, separarea finala a Transnistriei de Moldova. Or, situatiile sunt absolut diferite. Chisinaul nu a lansat interventii genocidare in regiune pentru a-i fi contestata suveranitatea. Din contra, se poate spune exact contrariul: lipsa suveranitatii Chisinaului peste Transnistria a coborat standardele drepturilor locuitorilor de acolo. In loc sa sublinieze, cu insistenta, diferenta dintre Kosovo si Transnistria, "ganditorii" de la Hamangia-Bucuresti tot alatura cele doua regiuni. Iar in ce priveste manevrele Moscovei, ele nu depind de ce se va intampla in Kosovo. Daca va putea sa-si impuna vointa, Putin o va face indiferent de evolutiile din Serbia. Ma opresc la ultima teza, cea mai generala: statul care refuza recunoasterea Kosovo da preeminenta dreptului. Demna declaratie, dar la fel de falsa ca si altele. Dreptul international rezulta din echilibrul celor trei principii fundamentale: autodeterminarea popoarelor, respectarea drepturilor omului si respectarea integritatii teritoriale a statelor. Acest echilibru a fost stricat in anii '90, ceea ce a impus infiintarea protectoratului ONU in Kosovo. Reinstaurarea dreptului nu inseamna (neaparat) revenirea la situatia dinainte. Ci, cum observa profesorul Rein Mullerson, dreptul poate fi realizat, in anumite contexte, tolerand sau sustinand secesiunea care duce la o mai mare protectie a drepturilor omului, in conditiile asigurarii stabilitatii internationale. In concluzie, in cazul cel bun, care este si cel mai probabil, SUA si UE vor reusi sa asigure stabilitatea Balcanilor - prin misiunea civila din Kosovo, prin procesul de integrare europeana s.a.m.d. in cel mai rau caz, vom avea din nou o stare de beligeranta in regiune. In oricare din aceste scenarii, pozitia de astazi a Romaniei va fi fost una perdanta. Nu are de ce sa fie felicitata pentru pozitia ei, in cazul redesenarii linistite a frontierelor din imediata ei vecinatate. Dar nu are cum sa fie "beneficiara" nici daca lucrurile vor evolua dupa scenariul cel rau. Daca actul de sustinere a interventiei NATO in 1999 a asigurat un capital enorm pentru sustinerea ulterioara a intereselor Romaniei, atitudinea de astazi se arata incoerenta si neprofesionala.

Gabriel ANDREESCU