Dupa terminarea ostilitatilor din 1999, Kosovo a devenit un protectorat ONU. Statutul adoptat in urma Rezolutiei 1244 a Consiliului de Securitate mandata autoritatile internationale sa pregateasca provincia pentru auto-guvernare. Dar era vag in ce priveste viitoarea identitate a provinciei. Si nici nu putea fi altfel, caci reprimarea sangeroasa a albanezilor kosovari, ca si suveranitatea Serbiei, erau teme prea fierbinti ca sa primeasca atunci un raspuns. Istoria reprimarii albanezilor de catre sarbi e veche. Incepe inca din 1918, cand a fost creat Regatul Sarbilor, Croatilor si Slovenilor. Autoritatile noului stat, dominat de sarbi, au demonstrat de la inceput intentia asimilarii ori alungarii albanezilor. Numele albaneze au primit cate un sufix sarb, limba afacerilor era obligatoriu sarbo-croata. Sa trecem insa peste deceniile urmatoare, pentru a ajunge la preambulul crizei din anii '90. In 1988, Slobodan Milosevici, intr-un moment crucial al ascensiunii sale la putere, a cerut eliminarea autonomiei Kosovo si i-a exclus pe liderii albanezi din institutiile centrale. Anul urmator, a inceput scoaterea din Constitutia Serbiei a articolelor ce asigurau autonomia provinciei. Evenimentele au fost precedate sau urmate de proteste in care au cazut victime zeci sau, dupa alte surse, sute de persoane, in principal albanezi. Escaladarea ajunge la noi trepte in 1990. Protestatarii proclama "Republica Albaneza Kosovo", politia intervine brutal, starea de urgenta se inaspreste. In provincie sunt trimise trupe, tancuri si avioane militare. A fost inchisa Academia de Arte si stiinte din Kosovo, iar in luna septembrie, Adunarea Serbiei a adoptat noua Constitutie prin care s-au desfiintat statutele de autonomie ale Kosovo si Voivodinei. La randul lor, liderii comunitatii albaneze au dat semnalul crearii institutiilor unui stat albanez paralel, ce functiona de la scoli pana la organe elective. Ibrahim Rugova, adept al rezistentei pasive, va fi declarat, in 1992, presedinte, cu o majoritate zdrobitoare. Din acel moment, albanezii vor boicota alegerile desfasurate sub autoritatea sarba sau federala. In 1991 incepe razboiul care va duce la dezintegrarea fostei R.S.F. Iugoslavia. Conflictul din Kosovo evolueaza pe acest fundal dramatic. In 1992, protestele albaneze legate de situatia scolilor in limba materna cuprind aproape toate orasele provinciei. Fara rezultat. In 1993, misiunea CSCE din Kosovo este expulzata. In 1994, organizatiile de protectie a drepturilor omului documenteaza raiduri militare in sate albaneze, hartuirea comerciantilor, arestari arbitrare, atacuri pe strada. Aceste forme de represiune continua si in 1995, cand se incheie acordurile de la Dayton. In 1996, isi face intrarea in prim planul scenei publice Armata de Eliberare Kosovo (AEK), responsabila pentru mai multe atacuri cu bombe impotriva sarbilor. Infruntarile armate continua tot anul 1997 si se extind in anul urmator. In martie 1998, Ibrahim Rugova reclama independenta Kosovo. Evolutia evenimentelor face sa creasca randurile AEK. In iulie, organizatia anunta controlul unei treimi din teritoriu. Trupele de interventie sarbe, apartinand armatei regulate, si mai ales trupele paramilitare, ucid populatia civila, violeaza femeile, distrug gospodariile. Numarul persoanelor deplasate de fortele sarbe atinge proportii genocidare. In luna august, estimatiile variaza de la 300.000 la 500.000. In luna septembrie 1998, NATO anunta o posibila interventie militara si adopta primele decizii in acest sens. In octombrie, Slobodan Milosevici accepta retragerea trupelor sale, dar pe teren situatia pare sa nu se schimbe. Refugiatii albanezi refugiati in paduri vor avea de infruntat peste iarna lipsa de hrana si inghetul. In februarie-martie 1999, se lanseaza conferinta de la Rambouillet. Ultima speranta. Negocierile esueaza, iar reizbucnirea conflictului devine iminenta. Milosevici are in vedere epurarea etnica a provinciei, prim pas al schimbarii proportiilor dintre albanezi si sarbi si "rezolvarea", in acest fel, a crizei. Intervine insa primul atac al NATO, la 24 martie. Un raport al ONU din luna aprilie, documenta circa 850.000 de persoane, in cea mai mare parte albanezi, care fugisera din casele lor. Astfel, la inceputul interventiei NATO, in aproape fiecare familie din Kosovo existau martori ai tragediei. Aceasta explica de ce, pentru populatia albaneza, desprinderea Kosovo de autoritatea Belgradului, de facto astazi, este ireversibila. Copiii infricosati atunci sunt, in anul 2007, tineri, adolescentii cu arma in mana au ajuns intre timp adulti. E de neconceput ca ei sa accepte situatia de dinaintea izbucnirii conflictului. Ceea ce nu inseamna ca suveranitatea Serbiei ar fi o bagatela, sau ca s-ar putea face abstractie de agresiunea albanezilor asupra minoritarilor sarbi, dar si a romilor.

Gabriel Andreescu