Cristian UNTEANU 

Recentul episod de la Bruxelles in care Romania si-a umflat pentru prima oara muschii pentru a-si face auzite obiectiile privind posibila acordare a statutului de independenta pentru Kosovo ridica o intrebare: cine ne-a ascultat? Intrebare esentiala la care, daca doreste cineva un raspuns real, atunci vom avea intreaga masura a pierderii uriase de statut care s-a produs in cazul Romaniei ultimilor ani. Despre aceasta perioada este vorba, caci nici macar nu ne putem gandi sa reamintim statutul de jucator important si intermediar, adesea indispensabil, pe care l-am avut odata, inainte de evolutia din 1990. Odata cu caderea Cortinei de Fier, in cancelariile occidentale s-au desemnat, desigur informal, statele care urmau sa joace, intr-un fel sau altul, rolul de catalizator regional pentru reformele reconstructiei democratice si care trebuiau totodata sa dea si tonul cooperarii exemplare in zona central si est-europeana, pentru a da exemplu celorlalti. Cele mai multe agentii si organisme europene care urmau sa constituie prima infrastructura a schimbarilor institutionale in extinderea europeana au fost rapid create la Budapesta. Romania era insa marea miza, in primul rand datorita statutului sau de a saptea tara ca populatie in spatiul european dar si pentru pozitionarea sa geo-strategica, la marginea a doua spatii cu inalt potential conflictual. Pe de o parte Iugoslavia, unde razboiul civil producea cea mai mare tragedie umanitara de dupa cel de-Al Doilea Razboi Mondial. Pe de alta parte, proximitatea imediata cu spatiul de influenta rusa. Politicienilor romani li s-a transmis acest mesaj, pe canale si in formule mai mult sau mai putin asemanatoare. Ce-au inteles? Unii au crezut ca erau deja proclamati drept lideri regionali. Altii, ca trebuie sa conduca o orchestra care sa interpreteze, cam dupa ureche, ce partitura venea de la Bruxelles sau de la Washington. Sau, cum e acum, ca orchestra ar putea sa cante o productie nationala, vag omologata dupa standarde euro-atlantice. Si asta marcata de sincopele din ce in ce mai dese rezultate de pe urma tensiunilor interne care, foarte adesea, au dus la vajnice paruieli intre interpreti, chiar in mijlocul concertului. Am promis ca, in lipsa unei asistente mai acatarii, ne vom stradui sa-i avem in sala macar pe vecini, cu care am spus ca vom avea relatii exemplare de pace si prietenie. Stiti ce s-a ales. Cu cei mai multi ne-am certat. S-a ales praful de valoarea promisiunii esentiale pe care o puteam rezolva, cea privind calificarea noastra ca stat care ofera garantiile pentru intrarea potentialilor noi candidati in UE. Turcia nici macar n-a auzit mesajul nostru, iar Voronin il ridiculizeaza cum ii vine la gura, la Chisinau, ca si la Bruxelles... Iar cu Rusia, pe care o curteaza intens toata lumea, suntem in stadiul unor relatii inghetate. Nemaivorbind de pierderea succesiva, poate pe termen foarte lung, a tuturor marilor noastre piete de influenta din Africa si Orientul Mijlociu. Cu umilirea suprema a disparitiei in neant a legaturilor traditionale cu spatiile chinez si indian, vitale pentru toti si neinteresante pentru atat de profesionista diplomatie romaneasca. Romania are perfecta dreptate in mesajul privind Kosovo. Numai ca dreptatea asta, pentru a deveni eficienta, nu poate s-o imparta nici cu UE, nici cu NATO, nici cu americanii. Doar cu rusii. Care oricum n-au urechi sa auda ce spunem si nici n-au nevoie de sustinerea noastra. Speram cumva ca ne-ar putea introduce in echipa reala de negociatori pentru Kosovo? Degeaba. Cum greu de imaginat va fi ca, dupa episodul nerezolvat si prost gestionat cu jandarmii romani, autoritatile kosovare vor accepta trupe romanesti integrate intr-o viitoare misiune de securitate. Ne-am infoiat muschii sub bradul de Craciun. Nimeni n-a raspuns nimic. Asta e! Pa, ne vedem la viitorul Summit si facem poze de familie.