Iulia POPOVICI 

Poporul il voteaza pe Gyorgy Frunda, dar votul e pe liste, partidul e liber sa-l schimbe pe ales, legea nu-i sta in cale. Niste artisti fac parte dintr-o comisie de achizitie si propriile lor lucrari sunt selectate; ei au iesit din camera cand s-a votat, nimic ilegal nu s-a petrecut. Un ministru-si da demisia ca sa nu fie demis ori suspendat, de coada cu tinicheaua unei anchete de coruptie; pleaca declarandu-se persecutat: cand se va intoarce, pre multi ii va popi. Cateva mii de kilometri mai incolo, in Franta, guvernul anunta iminenta serviciului public obligatoriu - tineri care vor fi fortati prin lege sa se implice in bunul mers al societatii in care, de altfel, traiesc. Locuim pe o planeta in care sentimentul impunitatii face norma comportamentului social; birocratia creste din nevoia de a stabili penitente legale la fiecare pas, legiferand actiuni umane pana atunci/pana acum normate de maniera tacita, iar legea se arata de fiecare data inutila, caci nu e decat o colectie de prea multe exceptii. Alain Besancon nu e singurul care gaseste esecul democratiei moderne in imposibilitatea ei de a inlocui imperativele divine cu cele civile: nu-i asa ca un cod penal cu circumstante atenuante si eliberari conditionate pentru buna purtare, manipulabil de orice avocat cu ceva practica, vana si relatii, n-are nici sfertul fortei de coercitie a unui "Sa nu furi" cu perspectiva pedepsei divine? Sartori comenteaza indelung, in "Ce facem cu strainii?", ideea "cetateniei gratuite" in care par sa creada multi dintre locuitorii recenti ai unei Europe cu aspiratii pluraliste, daca nu chiar multiculturaliste, idee indisolubil asociata convingerii ca plata de taxe si impozite, contributia la bugetul comun al tarii, e destul ca sa-ti asiguri dreptul de a trai intr-o societate democratica. Asta, pentru cei care dobandesc prin adoptiune aceasta cetatenie; pentru ceilalti, simplul fapt de a o detine prin nastere e garantia libertatilor personale si a obligatiilor "celorlalti" fata de propria bunastare. Comunismul a fost o religie. Politica, dar o religie. Ultima religie laica. A instaurat o frica de o instanta superioara obscura, omniprezenta, punitiva si functionand dupa comandamente inaccesibile intru totul similara credintei in Dumnezeu, pe care democratia postceausista n-a izbutit inca - si poate n-o va face niciodata - s-o schimbe pe un acord social al bunei convietuiri. Imediat dupa 1989, Romania era aprinsa de ardoarea lui "suntem liberi, facem ce vrem". Ca libertatea personala se intinde doar pana acolo unde incepe libertatea altuia e o achizitie culturala, nu un reflex natural; ca si principiul dreptului civil, n-a fost niciodata o atitudine interiorizata, iar pentru ca religiile au murit, nu-i mai ramane statului decat sa-si trateze cetatenii ca pe-o gasca de copii iresponsabili, tinuti in frau doar cu biciul - dandu-le cate-o lege pentru fiecare rasuflare. Poate nu e ilegal, dar e imoral sa-ncerci sa schimbi listele dupa alegeri; e imoral sa-ti zbarlesti coada a teorie conspirationista cand ai dat in gropi de-atatea ori si procuratura umbla cu mandatul dupa tine; e imoral ca statul sa cumpere lucrarile celor care voteaza cumpararea lor. Nu exista nici o lege care sa-i interzica unui sef de stat sa practice discriminarea "in privat", dar, iertati-ma, e imoral. Mai e un sfert dintr-o sansa: cele zece porunci ale Uniunii Europene, numai ca nu UE o sa ne-nvete de ce e bine sa nu-i faci altuia ce nu vrei sa ti se faca tie.