Eugen SIMION - Jurnal public 

Nu sunt singurele carti pe care as vrea sa le comentez in articolul de fata. Iata o carte mai veche de poeme, Circul domestic, semnata de tanarul Claudiu Komartin, o carte de autentica poezie. Am recomandat-o pentru Premiul Academiei Romane si sper sa-l primeasca, alaturi de alti tineri scriitori, prozatori si critici care, in haosul lumii azi, continua sa mizeze pe literatura. Semn bun, dovada ca literatura nu moare, cum se spune foarte des in ultima vreme. "O sinucidere colectiva", "o sinucidere fastuoasa" - zice un eseist occidental, erudit si panicat, convins ca, de trei secole, literatura europeana nu face decat sa-si pregateasca, ceremonios si meticulos, retragerea din lume. Este o epoca a sfarsitului, zice el; sfarsitul istoriei, sfarsitul umanismelor europene, iar in ceea ce priveste literatura - ar fi vorba de sfarsitul scriiturii, al criticii literare si, consecinta logica, de sfarsitul scriitorului. Nu-i singurul care da, ca sigur, decesul literaturii. O tema care vine si revine in comentariile celor care cred, cu sinceritate, ca literatura este in criza. Criza profunda, greu de explicat doar prin concurenta, salbatica, a industriei mediatice. Nu vreau sa discut acest subiect aici, ma pregatesc sa-l analizez, in alt chip si in alt tip de discurs. Ce vreau sa spun este doar atat: exista, cu adevarat, o criza acuta (majora, profunda, totala - cum vrem sa-i zicem), dar, ma intreb, cand n-a fost literatura in criza? Cand a fost literatura linistita, fara tensiuni, fara contradictii ce pareau si par inca ireconciliabile, fara rupturi interioare si fara presiuni de tot felul venite din afara (din istoria ce-o insoteste)? Nu-i o mare filosofie sa observi ca literatura traieste in gura unui vulcan in eruptie si se hraneste cu aceste negativitati ce-o incoltesc din toate partile. Paradoxul este ca, in aceasta disperare generala, se scrie mult si se publica enorm. Cine viziteaza un targ de carte ramane uimit in fata oceanului de carti. Un spectacol care, pe mine, unul, ma fascineaza si-mi da sentimentul ca, din criza in criza, literatura continua sa existe. Ramane totusi, intrebarea daca literatura mai este citita azi. Statisticile arata ca se citeste din ce in ce mai putin. De ce? si cu ce consecinte? Multi pun acest fenomen pe seama televiziunii, Internetului, exploziei publicisticii etc. Adevarat, totusi exista, cred, o cauzalitate mai profunda, si anume aceea ce tine chiar de esenta literaturii post-moderne. Literatura din ultimele decenii, cu precadere romanul (genul forte, genul cu cea mai mare audienta la public, spargatorul de gheata al literaturii) a incetat sa mai fie un discurs despre lume si a devenit din ce in ce mai mult un discurs despre sine, adica despre modul in care se construieste si functioneaza. De aici, am impresia, porneste totul. Asa ca nu cred sa fie vorba de o sinucidere colectiva si fastuoasa, ci doar de demonetizarea unui model literar. S-a spus - si este - adevarat ca demonul teoriei a obosit. Putem spune, acum, ca nici produsul sau (metaromanul) nu se simte bine.