Cristian UNTEANU 

Daca a existat o dominanta a acestei duble si nefericite campanii electorale, aceasta a fost persistenta semnalului privind votul negativ. A fost dominanta absoluta a tuturor mesajelor majore care dadeau, aproape exclusiv, o singura ratiune de vot: jos cu dusmanii! La putere sau in opozitie, conta foarte putin. In mintea bietului alegator s-a insurubat sentimentul ca alegerile, si acestea ca si toate celelalte de pana acum, nu sunt rezultatul proceselor firesti dintr-o democratie consolidata. Dimpotriva. Campania electorala s-a purtat, din nou, pe viata si pe moarte. Acum ori niciodata. S-a dorit si, drept urmare, s-a instaurat un climat de urgenta si panica. S-a anuntat, destul de putin voalat, ca oricum va urma un fel de apocalipsa. Pe ultimul plan, daca au fost vreodata evocate, au fost programele electorale si ideologiile de partid. Nici n-ar fi avut ce sa caute, din moment ce, la fel cum se petrece de 17 ani incoace, batalia electorala este uninominala avant la lettre, in sensul ca nu partidele se lupta intre ele, ci razboiul se duce la nivel personal. De unde si tentatia fireasca de a incaleca la orice ocazie calul alb rezervat arhanghelului izbavitor care, iata, are in fata balaurii cu multe capete ce urmeaza a fi retezate. Campania electorala se transforma intr-una personala si impotriva tuturor. Nu mai conteaza pretextul, europarlamentare sau uninominal. Au fost doar ocaziile pentru a se incerca, din toate partile, ridiculizarea, defaimarea, nimicirea celorlalti. Pentru ca, dintr-odata, toti ceilalti, fara deosebire, au devenit dusmani irevocabili si care, in consecinta, trebuie eliminati. Cu capetele infipte in sulite si expuse in piata publica. Ideea de adversar politic a devenit o glumita rasuflata, buna poate pentru a caracteriza starea de spirit a unor doamne de varsta a treia inaintea inceperii partidei saptamanale de canasta cu cateva zile inainte de primirea pensiei. In cazul dublei noastre campanii electorale, totul a trebuit sa miroasa, programatic, a smoala topita in sunetul sabiilor care se lovesc ritmic de scuturi inaintea vesnicului asalt final in care traim de la Revolutie incoace. Nu mai e vorba, demult, despre intolerante, fie ele si personale. E vorba despre o lupta totala, in care au fost aruncate, cu disperare, toate resursele partidelor. Dar si toata capacitatea de ura caracteristica celor care se bat fara mila pe ciolanul puterii, dovedit a fi inca atat de profitabil. Suetoniu, cand povestea faptele lui Vitellius, unul dintre ultimii imparati ai unui Imperiu deja muribund, amintea un episod cumplit, petrecut imediat dupa ce fusesera invinse trupele lui Othon: Cand a ajuns pe campiile unde se dusese lupta, fiindca unii dintre tovarasii sai dadeau inapoi in fata duhorii cadavrelor intrate in putrefactie, a indraznit, pentru a-i incuraja, sa pronunte aceste cuvinte abominabile: "Cadavrul unui dusman miroase intotdeauna bine, mai ales cel al unui concetatean"... Pe planul simbolicii, nu suntem nici noi prea departe. Ce se va petrece de acum inainte? Ne putem intoarce vreodata la dulceata perioadei interregnum cand totul era placere si desfat, in sunetul sticlelor de sampanie destupate in fata prostimii? Sau, dimpotriva, va fi aplicat ordinul dat de Gingis Han unuia dintre cei patru fii ai sai care, intr-un moment de ratacire umanitara, voia sa-si opreasca trupele sa jefuiasa orasul Herat din Afganistan? Iata cum suna, in varianta data de Jean d'Ormesson: "Dusmanul pe care l-ai ingenuncheat nu e niciodata invins: va continua sa-si urasca noul stapan. Iti interzic sa actionezi cu mila. Mila nu vezi decat la sufletele slabe si doar severitatea mentine oamenii supusi". Amin.