Astazi, in 2007, interesul fata de memorialistica pare sa fie la fel de puternic precum in anii '90. El se traduce prin publicarea si consumul entuziast de volume aflate la granita dintre istorie si literatura, doritoare sa cartografieze spatii ale memoriei mai mult sau mai putin recente, sa sublinieze specificul unei epoci sau al alteia, al unei personalitati sau al alteia, sa despice in patru firul istoriei. O dovada in acest sens este si reeditarea cartilor scrise de memorialisti mai vechi sau mai noi. Faptul ca volumul lui Dan Ciachir, "Cand moare o epoca", a ajuns la a treia editie intr-un interval de timp relativ scurt (prima editie a aparut in 2002 la Editura Anastasia) se datoreaza meritelor cartii in sine. Dar ele nu ma pot impiedica sa remarc, inainte de a le pune in discutie, ca acestei editii ii lipesc cel putin o pre/postfata, un argument si un cat de schematic tabel cronologic. Volumul merita mult mai multa atentie din partea editorului. Un sfarsit, un inceput Fara indoiala ca acest defect nu-l va deranja pe cititorul curios sa revada inceata disparitie a modului de viata interbelic, prin ochii unui intelectual care a respirat atmosfera epocii. Substanta memorialisticii lui Dan Ciachir se situeaza in spatiul dintre un sfarsit si un inceput: sfarsitul agonic al interbelicului si invazia hotarata a ideologiei "omului nou". Citim despre oameni, intalniri, locuri si obiecte reprezentative pentru trecutul ucis si, pe de alta parte, suntem introdusi in noua istorie de import, consolidata in anii '60. Foarte atent la si generos cu detaliile, memorialistul focalizeaza pe cele doua realitati, incercand sa surprinda ce au ele mai relevant si mai dramatic. Fara patetism, adoptand un ton calm, cu evidente nuante paseiste, scriitorul inregistreaza destramarea ordinii firesti a lucurilor intr-un Bucuresti pestrit, pornind de la disparitia "crusonului" ("ceva intre lichior si salata de fructe") si a negustorilor particulari. Iata istoria in actiune: "Nicu Prisaceanu avea aproape 60 de ani, era un om sigur de sine, cu un glas baritonal deprins sa porunceasca. Insa in glasul lui se insinua melodia si chiar o unda de zadarnicie. Avea un magazin incapator in care lucrau cativa baieti de pravalie si se desfaceau multe articole: var, vopseluri, cuie, produse de bacanie... Tot lui ii apartinea si o caramidarie aflata in cartier. Ii placea sa povesteasca cum venise din Prisaceaua Olteniei in Bucuresti, inainte de primul razboi mondial, descult, dupa ce absolvise patru clase elementare in satul natal. Intrase la stapan, urcase toate treptele negustoriei si ajunsese el insusi negustor. Unul dintre fiii sai venea sa-l viziteze la volanul unei mici masini decapotabile, gen Aero Praga. Prisaceanu locuia impreuna cu sotia intr-o casa-vagon lipita de magazin, ascunsa vederii de o poarta de metal inalta. I-am calcat pragul de doua ori. Mai intai intr-un Ajun de Craciun, cand am mers, impreuna cu alti copii, cu colindul. Ne-a primit rasturnat pe spate intr-un fotoliu si ne-a ascultat atent: parea inviorat de cantarea noastra si suradea altor vremuri. La sfarsit ne-a rasplatit generos. A doua oara am intrat acolo cand a murit, la putin timp dupa intoarcerea dintr-o ancheta si o detentie de cateva luni. Nu-l putusera convinge sa renunte la magazin. Toata lumea din cartier soptea lucrul acesta. Oamenii veneau acum sa-l vada ultima oara, sa aprinda o lumanare sau sa lase o floare. Am avut intelegerea concreta a mortii, privindu-l intins in sicriul descoperit, cu un bandaj de tifon ce ascundea o rana sau o urma de lovitura, legat in jurul fruntii. A fost dus la cimitir cu un dric in forma de landou din lemn negru lucios si geamuri groase de cristal, tras de cai "mascati". Il urma un cortegiu lung, dupa care m-am tinut o statie de tramvai, resimtind o tristete straina copilariei. La scurt timp s-a deschis in fostul sau magazin un fel de consignatie cu tablouri si obiecte provenind de la oameni inchisi carora le fusese confiscata averea. Nimeni nu se grabea sa le cumpere, astfel incat Statul a tras obloanele si cladirea a ramas ferecata. Dupa moartea lui Prisaceanu, ultimii comercianti si meseriasi au fost constransi, rand pe rand, sa renunte la pravaliile lor. Peste un an dispareau si taxiurile particulare." "Tarani la mare si actori la sedinte" Anii '60 se ivesc din memoria scriitorilor in dimensiunea lor cea mai concreta, asa cum se desfasura ea in sfera privata si in sfera publica. Puteti afla de aici cat costau masinile, ce insemna "a te imbraca din pachet", cum s-a produs derusificarea, cum au concertat la Bucuresti Yves Montand si Charles Aznavour, cum au venit in vizita Charles de Gaulle si Richard Nixon, cum au evoluat (de fapt, involuat) bunele maniere, viata de noapte si viata de zi, ce insemnau 2 Mai si Vama Veche, cum istoria a ajuns sa vada, datorita regimului comunist, "tarani la mare si actori le sedinte". Memoria se dovedeste incapatoare si depoziteaza o cunoastere dinauntrul sistemului. Dumitru Staniloae, Alexandru Paleologu sau Tascu Gheorghiu sunt evocati admirativ, dar deloc ditirambic. Dan Ciachir povesteste natural segmentul de existenta cuprins intre viata din Calea Rahovei cea veche si atmosfera din lumea monahala a anilor '80, in care domneau "discretia, cuviinta si politetea". Dan Ciachir, "Cand moare o epoca", Editia a III-a adaugita, Editura Timpul, Iasi, 2007

Dana IONESCU