Regele Mihai si regina-mama Elena au plecat in ziua de 12 noiembrie 1947 catre Londra pentru a participa la ceremonia casatoriei principesei Elisabeta a Marii Britanii si Irlandei de Nord cu ducele de Edinburg. Calatoria a ramas in istorie, fiind comentata in volume, reviste si ziare, de atunci incoace. Intai, pentru ca Guvernul roman al vremii nu se astepta ca regele sa se mai intoarca in Romania. Ana Pauker, Gheorghiu-Dej si Petru Groza erau bucurosi ca regele pleca la Londra. Era un bun pretext pentru ca suveranul sa ramana acolo, usurand sarcina grupului cu raspundere limitata care urma sa inlocuiasca statul roman. Regele Mihai isi aminteste si astazi figurile posomorate ale membrilor executivului comunist, la Gara de Nord, cand s-a intors acasa, in decembrie 1947. Apoi, pentru ca la Londra, cu ocazia casatoriei verilor sai, regele Mihai a intalnit pe principesa Ana, cea care, la mai putin de un an, urma sa-i devina sotie. Cei saizeci de ani care au trecut au fost plini de amaraciune, de revolta pentru ingratitudinea oamenilor, de uitare ca performanta publica, de lasitate si ura. Dar acesti ani au adus si bucurie, iubire, forta de a rezista, invataminte, intelesuri, motive de speranta si generozitate. Familia Regala a continuat sa existe chiar si atunci cand aproape nimeni nu-i mai dadea o sansa. Ba, mai mult, dupa anul 2000, lucruri de neinchipuit s-au intamplat aievea. La 20 noiembrie 1947, regele Mihai, in varsta de 26 de ani, alaturi de regina Elena luau parte, in catedrala Westminster, la casatoria viitoarei regine Elisabeta a II-a. Astazi, pe 19 noiembrie 2007, principesa Margareta si cu mine suntem prezenti la ceremonia nuntii de diamant a Majestatii Sale regina Elisabeta si a Altetei Sale regale ducele de Edinburg. Evenimentul are loc la Londra, in aceeasi catedrala Westminster, in prezenta membrilor familiei regale britanice. Putine lucruri bune din istoria noastra moderna si contemporana au tinut saizeci de ani, putine au avut continuitate si au fost purtatoare de mandrie. De aceea, tot ceea ce aduce confort identitar, bucura spiritul, ne indeamna sa ne consideram oameni si ne ajuta sa ne regasim rostul merita cunoscut si cultivat. Nu pentru a ridica in slava persoane, ci pentru ca "astazi" al nostru sa fie de folos "mainelui" altora.

Radu, principe de Hohenzollern-Veringen