Eugen SIMION 

Se poate chiar sa ai mare succes intr-un salon de oameni inteligenti, curiosi si cu lecturile la zi, vorbind despre ultimul premiu Goncourt fara a fi vazut macar romanul in discutie. Se poate pentru ca, explica eseistul, o carte nu-i un aerolit sau un produs al unui Eu ascuns (referinta este, aici, la Proust si la teoria lui din "Contre Sainte-Beuve"); este pur si simplu o prelungire a persoanei care a scris-o si pe care o cunoastem bine, cu conditia sa ne straduim s-o frecventam. Putem face speculatii patrunzatoare despre carte nu numai intr-o maniera generala, dar chiar atingand problematica ei intima deoarece cartea nu-i un element izolat, ea face parte dintr-un sistem vast pe care autorul eseului il numeste "biblioteca colectiva" (trimiterea este, aici, la Biblioteca lui Borges). Daca esti cat de cat la curent cu sistemul general poti face consideratii interesante, credibile despre noul venit in sistem, adica despre romanul ce tocmai a primit cel mai reputat premiu parizian. Chiar daca, repeta a suta oara Pierre Boyard, n-ai avut nici timp, nici chef sa-l citesti. Cu toate acestea, te poti descurca binisor, daca nu chiar excelent intr-o situatie dificila. Situatia, de pilda, cand, aflandu-te intr-o seara intr-un cerc de oameni legati intr-un chip sau altul de literatura, cineva te intreaba: "ati citit noul premiu Goncourt" sau "ati apucat sa cititi ultima carte a lui William Marx despre <<Despartirea de literatura>>?..." Cel chestionat n-a citit, bineinteles, nici romanul, nici eseul in discutie si, daca nu le-a citit, ar fi normal sa recunoasca cinstit ca n-a avut timp sau ca nu-l intereseaza tema... Sa nu faceti aceasta prostie, ne avertizeaza Pierre Boyard. Ar fi un pacat de moarte, o strategie pentru o reusita sinucidere intelectuala, un mod sigur de a te discredita... Dimpotriva, zice el, confirmati prompt ca ati citit pe nerasuflate sau, dupa caz, cu dificultate romanul care este sau nu este cine stie ce, dar, oricum, este interesant, merita sa-l parcurgi si, inainte de a lasa timp interlocutorului sa te mai intrebe ceva, lanseaza-te intr-o speculatie baroca despre flaubertieni si stendharlieni si, in genere, despre literatura postmoderna care bate campii. Succesul este garantat. Poti trece fara complexe la teoria lui William Marx despre despartirea de literatura, proces care a inceput, atentie!, inca din secolul al XVIII-lea... Tema productiva, provocatoare... N-am facut decat sa rezum teoria lui Pierre Boyard si sa imaginez cateva exemple in sprijinul ei. Ce-i curios este faptul ca eseistul nu se amuza, cum am banuit cand am inceput sa-i citesc cartea, el vorbeste serios. Pare convins ca asa se intampla in cercurile literare sau s-ar putea intampla. Oricum, impostura este de acceptat pentru ca, justifica el, vorbind despre ceea ce nu cunosti, esti silit sa inventezi ceva credibil, sa devii tu insuti autor, sa fabulezi inteligent, sa cauti argumente puternice, sa intri in sistemul vast al "bibliotecii colective"... Inchei eseul lui Pierre Boyard cu sentimentul ca s-ar putea sa aiba dreptate. Este o practica destul de raspandita in societate. Nenorocirea ar fi, ma gandesc, ca aceia care n-au citit cartile despre care vorbesc sa inceapa sa scrie despre ele prin gazete. Atunci noi, ceilalti, criticii literari, ne-am pierde painea...