Adrian SEVERIN 

In primul rand este de observat utilizarea abuziva a cuvantului strategie in discursul politic romanesc. O strategie presupune definirea unor obiective ultime care circumscriu directiile principale de actiune, se bucura de o minima stabilitate in timp si implica planificarea si determinarea unui context favorabil creat prin mobilizarea mijloacelor de natura a permite parcurgerea unor etape intermediare catre tinta finala. Obiectivul strategic de politica externa a Romaniei dupa schimbarea de regim din 1989 a fost consolidarea independentei, garantarea securitatii nationale si obtinerea accesului la resursele bunastarii prin iesirea din sistemul mondial sovietic si intrarea in aliante cu SUA si Europa Occidentala. De asemenea, strategia romaneasca viza desavarsirea proiectului national romanesc in conditiile specifice epocii post-moderne si post-nationale, prin integrarea in UE ca uniune economica si politica. In acest context doar doua doctrine au fost lansate in ultimii saptesprezece ani: "doctrina cercurilor concentrice" (vecini, lideri regionali, actori globali), in 1997 si "doctrina axei" (Bucuresti-Londra-Washington), in 2004. Care sunt obiectivele acestei asa-zise strategii ce ni se propune acum? Sa avem un cuvant mai greu de spus in UE; sa nu contrapunem relatiile SUA celor cu UE; sa relansam relatia romano-rusa in afara oricaror clisee. Acestea nu sunt o strategie ci doar intentii pioase exprimate exact prin recurgerea la clisee. UE, SUA, Rusia. Nimic nou aici. Si de ce ar trebui ceva nou cand vechea strategie nu a fost dusa pana la capat? Lasand la o parte faptul ca dupa intrarea in UE politica europeana nu mai este externa ci interna, consolidarea influentei in aliantele si organizatiile in care Romania este membru nu constituie o abordare noua ci consecinta logica a pasilor facuti in cadrul proiectului actual. Acest proiect nu si-a pierdut valabilitatea. Decat sa ne mandrim ca incepem mereu cate ceva mai bine ne-am propune cu mandrie sa terminam cu bine ceea ce am inceput. In fine, asa-zisa strategie nu are legatura cu politica externa ci cu cea interna. Cum putem vorbi oare serios de intarirea influentei Romaniei in UE cand nu avem nici o viziune proprie in legatura cu Europa politica - frontiere, competente, institutii, modalitati de luare a deciziei, regim politic, resurse etc. - iar oamenii pe care ii trimitem acolo sunt selectionati fie pe criterii clientelare fie in functie de luptele interne din partide?! Cum sa tinem in echilibru relatia transatlantica cand Palatul Victoria si Palatul Cotroceni au facut din ea terenul luptelor interne orientate de interese oligarhice?! Cum sa insanatosim relatia cu Rusia cand ea este in acelasi timp supraincalzita ocult, in plan economic, de entuziasmul vinovat al grupurilor oligarhice transnationale si compromisa public, in plan politic, de retorica populista a unui sef de stat care spre a-si consolida popularitatea interna stimuleaza rusofobia?! In atari circumstante strategiile zise de politica externa nu sunt decat alte povesti pentru gadilarea orgoliului national si abaterea atentiei publice de la incapacitatea clasei politice de a transpune un interes national pe care nu stie sa il identifice, intr-o actiune externa coerenta pe care nu stie sa o aseze deasupra rivalitatii agendelor private.