"Am promis militarilor romani din Kosovo, acum trei luni, la Pec si Pristina, ca voi veni la ei acasa, la Arad, atunci cand vor fi repatriati. Ceremonia a avut loc ieri (joi - n.red.), in prezenta familiilor lor: copii, sotii, soti si bunici inlacrimati. Generalul de brigada Alexandru Rus, alaturi de comandantul batalionului de la Arad si de comandantul detasamentului intors din Kosovo, a fost o gazda desavarsita. Am avut o mare bucurie pe tot parcursul zilei. Oamenii la care am mers sunt curajosi. Profesii care pot duce la pierderea vietii nu sunt la tot pasul. Privind la demagogia unor personaje publice, imi vine sa zambesc la gandul ca ei nu si-ar putea pierde viata decat in improbabila situatie in care ar aluneca pe o coaja de banana, la Capsa. Militarii aradeni au generozitate si patriotism. Ei mi-au povestit cum poti sa plangi sapte ore in sir, fara sa-ti fie frica, pur si simplu din cauza tensiunii in care traiesti. Tot ei mi-au povestit cum, cu ani in urma, intr-o misiune din Africa, au avut grija de copii orfani, carora le-au gatit mancare omeneasca, le-au cumparat din solda de militar caiete pentru scoala si i-au invatat sa cante, in limba romana, "Treceti batalioane romane Carpatii". Ba, mai mult, copii angolezi ai caror parinti pierisera in violente fratricide, au fost invatati sa recite "La noi sunt codri verzi de brad/ Si campuri de matase", iar de Craciun au purtat costume populare din Bistrita-Nasaud. Unul dintre ofiteri avea ochii in lacrimi cand povestea despre cei patru orfani invalizi din Angola, de care a trebuit sa se desparta dupa cele zece luni de misiune, in care a vazut moartea cu ochii de mai multe ori. Ceremonia de la Arad a fost scurta, demna si emotionanta. Au fost doar trei vorbitori si cuvintele lor au durat cateva minute. Nu s-a spus nimic in plus si nu a fost nimic in minus. Ofiterii au fost ospitalieri si au combinat cordialitatea cu respectul, intr-o fina proportie, astfel incat sa nu se intample nimic din ce nu se cadea. Sunt fericit de cate ori ma aflu printre militari, din cauza felului in care soldatii se comporta. Ei sunt, paradoxal, oameni mai liberi decat cei civili; ei nu pierd vremea cu fluctuanta ierarhie a puterii cotidiene, fiindca ierarhia lor este prestabilita. De asemenea, militarilor le este mai greu sa puna institutia la cheremul lor, asa cum o fac cu voluptate o multime de civili. In fine, militaria este o profesie a generozitatii si simtului de raspundere, nu a cinismului si a ifoselor de primadona. Am recunoscut cu placere pe multi din cei cu care am petrecut ziua mea de nastere, pe 7 iunie anul acesta, in Kosovo. Am vorbit cu ei acum, ca si atunci, despre misiunea lor, despre sentimentele si gandurile lor, despre familie. Am citit de curand in raportul anual al Principelui Charles ca menirea lui este aceea de a apara continuitatea si traditiile tarii si de a dezvolta identitatea nationala. La aceasta succinta definitie a regalitatii m-am gandit in dimineata cu soare din cetatea medievala a Aradului, cand optzeci si sase de militari romani s-au intors in sanul familiei din teatrul de operatii, un loc pe care cea mai mare parte a societatii romanesti nu-l va cunoaste, din fericire, niciodata. Oamenii care vad moartea in fata vorbesc putin. Se uita jenati in pamant cand ii lauzi si iau pozitie de drepti cand vorbesti despre ei. Cetatenii acestia, ai unei societati in cautarea ei insisi, merita un cuvant de recunostinta. Numai ca ziarele, ca si ecranele, sunt ocupate cu lucruri importante... Fara sa fiti sentimentali sau exaltati, spuneti-mi dumneavoastra, cei care cititi aceste randuri, cum vi se pare spectacolul amoral si jenant din viata noastra publica de zi cu zi, in comparatie cu cratitele de cate cincizeci de kilograme de pilaf, impartite de militarii romani zecilor de infometati angolezi, doar asa, din omenie?"

Radu, Principe de Hohenzollern-Veringen