Dan CIACHIR 

Sa vorbesti despre moarte in ziua de azi a devenit ceva similar cu subversiunea. Si aici, comunistii se intalnesc cu mentalitatea occidentala de astazi: Cioran spunea ca in opera lui Marx nu exista nicio referinta despre moarte; nici o reflexie. In mentalitatea omului apusean, moartea este un fapt care ii priveste exclusiv pe ceilalti, niciodata pe sine; un accident penibil care nu trebuie comentat, ci surmontat cat mai repede cu putinta. Este aproape obscen sa vorbesti despre incercarile prin care trece un bolnav incurabil sau muribund. Este, iarasi, de preferat sa nu stai la capataiul lui, iar daca ai facut-o, sa nu povestesti despre asta. Ti se ingaduie mai degraba sa vorbesti in public despre "Mein Kampf" decat despre moarte. Lumea actuala are o teribila si nemarturisita teama de moarte tocmai pentru ca reduce existenta la aspectul ei pamantesc. Are frica mare de boala intrucat nu accepta suferinta ca facand parte din conditia umana. Viata de azi, frenetica, trebuie sa se reduca la viteza si tinerete, goana dupa placeri senzitive, materiale, sfarsitul unui om ramanand in grija asistentelor medicale si a intreprinderilor de pompe funebre. In celebrele "Exercitii spirituale" ale Sf. Ignatiu de Loyola exista, la inceput, o pagina pe care nu stiu cine s-ar incumeta s-o reproduca: cititorul este indemnat sa isi imagineze propriul sfarsit pamantesc, sa se vada pe sine intins intr-un sicriu, ramas singur, dupa ce rudele si prietenii si-au luat adio de la el. Nu este nimic macabru. Ci omului i se aminteste ca, dincolo de semeni, are pe Dumnezeu; ca nu este singur. Nu oamenii obisnuiti, ci aceia cu nume si destin public s-ar cuveni sa faca exercitiul recomandat de Loyola. Au disparut multi dintre ei in ultimii ani, le-a aparut fotografia cernita la televizor, au fost plansi la radio, dusi cu alai pe ultimul drum, ingropati cu salve de tun si s-a spus despre ei ca "au lasat un gol". L-au lasat insa in memoria celorlalti. A celor furati de frenezia vietii. Au fost rand pe rand uitati. Nu am mai resimtit golul real lasat de Marin Preda, Nichita Stanescu sau Amza pellea. Pentru ca s-a mai vorbit despre ei dupa disparitie. Am sentimentul ca oroarea de parastase, de pomelnice si coliva pe care nu si-o ascund intelectualii nu este decat o forma a fricii de moarte corelata cu invidia isterica pentru aceia care cred in viata vesnica, crezand implicit in Dumnezeu si in invatatura Bisericii. In urma cu 40-50 de ani, in timpul vacantelor petrecute la bunici, intr-un sat din Oltenia, am auzit femei varstnice spunand, fara ipocrizie, "Ia-ma, Doamne!" si am vazut oameni care se pregateau de moarte ca de o calatorie, in felul in care se pregatesc semenii nostri cu parale sa plece la Miami sau in Baleare, convinsi ca plaja si hotelul de cinci stele de-acolo sunt admirabile. Lumea noastra actuala, prevalent didactica, trebuie sa stie ca omul poate fi eliberat prin invatatura de groaza si obsesia ultimului voiaj pamantesc. Dar nu prin psihanaliza, ci prin ratiune, rugaciune, credinta si har; prin certitudinea Invierii lui Hristos. Altminteri, evitarea ipocrita a realitatii nu foloseste la nimic, nu aduce echilibru si liniste, ci amplifica niste spaime dracesti.