Frontul Democratiei etc. se voia expresia politica a "unitatii intregului popor" in jurul genialului, in frunte cu PCR plus UTC (acronime de neuitat), si in subordine - ODUS, organizatia celor care, sarmanii, erau definiti prin ce nu erau: "nemembrii".
Cand, in ianuarie 1990, dnii Iliescu&comp. ne explicau ca partidele sunt o forma de organizare depasita, si ca structurile de tip Front Popular au tot viitorul dinaintea lor, ei se gandeau mai putin la experiente ale democratiilor occidentale - de pilda Franta -, cat la tentativa ceausista, interesanta daca n-ar fi fost "intinata" stim toti de cine. In discursul din 25 ianuarie 1990, Iliescu pleda pentru "o miscare de masa generata de un proces revolutionar, fara structuri rigide de partid", citand drept exemple, in devalmasie, Verzii din Germania, Solidarnost� din Polonia, forumurile civice din Cehoslovacia si Ungaria. Cu toate acestea, pe 23 ianuarie, FSN isi anuntase decizia de a participa la alegeri ca partid politic.
Multi l-am acuzat atunci pe liderul FSN de duplicitate. De fapt, dl Iliescu incercase fara succes sa rezolve cvadratura cercului - pluralismul fara opozitie, prin constructia unui altfel de FDUS, urmand sa inghita, sub conducerea unui FSN urias si la fel de patern ca si zambetul inefabil al presedintelui sau, cele mai multe dintre minusculele partide din ianuarie '90, dar si organizatii ale "nemembrilor", rebotezate ad hoc societate civila. Esecul acestui proiect s-a datorat in cea mai mare parte opozitiei adamantine a partidelor istorice - in esenta a lui Corneliu Coposu - sustinuta de reactia instinctiva a elitelor intelectuale.
In ce masura insa aceste elite vor fi inteles ca, asemeni democratiei, partidele politice sunt cea mai proasta forma de institutionalizare a diversitatii optiunilor si intereselor, cu exceptia tuturor celorlalte? Ironia istoriei a facut ca alegerile din 1996 sa fie pierdute de partidul lui Ion Iliescu si castigate de CDR, o alianta electorala de 17 partide si organizatii civice cu o geometrie dintre cele mai variabile. Dupa alegeri insa, partidele aduse sa guverneze au devenit, prin forta imprejurarilor, vioara I; tot atunci s-a declansat si demonizarea lor, la care au participat cu un zel nestavilit nu doar adversarii, ci si o buna parte dintre cei care le sustinusera atata vreme cat erau parte a unei formatii de tip Front. Rezultatul insumat al acestor bizare regrupari de forte, in care s-au intalnit pe aceeasi masa de operatie, ca in poemul lui Queneau, umbrela si masina de cusut, a fost, in 2000, competitia intre Iliescu si Vadim.
Prezenta lui Becali in poll-position fata de Traian Basescu in ultimele sondaje isi are originea in aceeasi ostilitate anti-sistem pe care ambii o impartasesc cu adeptii lor, inclusiv cu partidele-presedinte pe care si le-au creat cum a creat si Iliescu FSN-ul. Am schimbat populismul crancen din 2000 cu populismul voios de Glina, dar iluzia unei democratii "fara structuri rigide de partid" da glas si azi tuturor frustrarilor, atat celor mai elementare, cat si celor mai rafinate. Un ODUS in dulce stil nou, cu avangarda sa, Partidul Democrat - care, neputand fi partid unic, se proclama unicul partid fara corupti, fara securisti, fara grupuri de interese - pare sa se afle la orizontul multor utopii politice. De parca nu ne-am fi luat in avans ratia viagera de utopii.