Gabriel ANDREESCU 

Totusi, exemplul nu inseamna ca preocuparile pentru ce se intampla in domeniul politicii externe romanesti arata doar neintelegere. Ca sa identifici unele greseli si gafe nu ai nevoie de un doctorat. Cristian Unteanu a facut public cazul lui Radu serban, prim-adjunctul ambasadorului Romaniei in Belgia, care a publicat un articol bascalios la adresa lui Josiaz Van Aarsten, actor cu importanta in viata internationala, fost ministru de Externe al Olandei si coordonator al proiectului Nabucco. Cine se indoieste ca purtarea autorului este pur si simplu incompatibila cu statutul sau diplomatic? Si mai importanta, flagranta, este indelungata amanare a numirii de ambasadori la Washington si la Londra. Nu poate fi gasita absolut nicio justificare pentru absenta ambasadorilor, atata timp, in cele doua capitale. Tot la fel, nu exista vreo justificare pentru balbaiala fata de planul Althisari si mai general, in chestiunea Kosovo. In cazul diplomatului de la Bruxelles o fi vorba despre o deriva privata a cuiva ce pare sa fi inteles cursurile de politica externa in cheia eseurilor din Dilema veche. In schimb, ultimele doua teme au o explicatie institutionala: tensiunea dintre optiunile Guvernului-ministrului de Externe si vointa Presedintiei in aceasta materie. Confruntarea a afectat tot timpul politica externa a Romaniei. Exceptie ramane perioada primelor mandate ale lui Ion Iliescu, cand fostul presedinte isi impunea vointa in domeniul relatiilor noastre internationale in ciuda atributelor constitutionale. O politica externa respectata si eficace presupune predictibilitate, imposibil de atins fara coerenta. Or, cum sa atingi coerenta, daca Cotroceniul adopta o pozitie, iar Palatul Victoria, alta? O autentica politica externa nu poate fi decat unitara, ceea ce inseamna coordonarea permanenta a celor doua centre de decizie in conformitate stricta cu competentele proprii. Or, continutul acestor competente a fost permanent contestat, in special de Presedintie, desi Constitutia Romaniei impreuna cu doctrina nu permit ambiguitati. Mai precis, in termenii profesorului Corneliu-Liviu Popescu, "atributiile presedintelui in domeniul politicii externe ... sunt in mare parte formale, decorative (...), puterea reala de decizie, ca si raspunderea, revenind aproape in intregime Guvernului si primului-ministru ... avand in subordine, ca organ de specialitate, Ministerul Afacerilor Externei. In 1977, dupa o serie de neintelegeri intre ministrul de Externe, Adrian Severin, si, atunci, presedintele Emil Constantinescu, a fost propusa infiintarea unui Protocol de stat. Institutia urma sa asigure asistenta, simultan, Guvernului si Presedintiei. in acelasi timp, avand de administrat intregul proces decizional, ar fi determinat elaborarea, exprimarea si aplicarea unei pozitii unice in materie de politica externa. Chiar daca ar fi aparut, tensiunile intre factorii decizionali ar fi ramas o chestiune interna. Aceasta institutie nu exista insa nici acum, desi fiecare nou esec ne aminteste ca solutia preintampinarii lui a fost inventata de mult.