Sorin ROSCA STANESCU 

Autocefalia Bisericii este doar in raport cu restul ortodoxiei. Nu si cu statul. De aceea, utilizarea, decenii la rand, a respectivei sintagme este inselatoare. Si poate genera confuzii. Toate in favoarea Bisericii. Care, astfel, se supra-credibilizeaza ca institutie. In realitate, de prea multe ori, ea este dependenta de stat. Si subordonata acestuia. Deci, manipulabila fiind, poate deveni atat un obiectiv al luptei politice, cat si un instrument al acesteia. Acum, dupa trecerea la cele vesnice a celui mai longeviv Patriarh si inainte de o decizie vizand succesiunea, este momentul unei dezbateri lucide. Este dreptul, dar si datoria credinciosilor sa participe, fara prejudecati, la un schimb matur si responsabil de idei pe tema autocefaliei. Intotdeauna, chiar si inainte de a fi fost inventate sondajele de opinie, Biserica a ocupat, la romani, intaia pozitie in materie de credibilitate. In timp ce partidele politice si Parlamentul au jucat cu un mare handicap. Pe buna dreptate. In constiinta colectiva, politica, mai ales in sensul ei modern, este o intreprindere de tip nou. In timp ce Biserica, in acceptiunea ei de institutie, are o istorie de aproape 2000 de ani. Dar tocmai uriasa zestre si investitie de incredere a cetatenilor in Biserica au facut adesea din ea o prada extrem de ispititoare pentru politiceni. In toate timpurile. Si pretutindeni. Posibilitatea de manevrare a acestei institutii, identificata, pe drept cuvant, cu Casa lui Dumnezeu, devine cu atat mai mare cu cat ea nu poate functiona autonom, fiind adesea silita sa stea cu mana intinsa spre efemerii reprezentanti ai guvernelor, ai clasei politice. Pentru a supravietui institutional si financiar. Pentru a se putea dezvolta. Adapta. Moderniza. Pentru a-si propaga, intr-un mod mai eficient, proiectia asupra raportului dintre om si Dumnezeu. Si atunci cand, in plus, statul poate interveni si in ceea ce priveste desemnarea capului Bisericii, prada devine si mai ispititoare. Si mai sigura. Este exact motivul care i-a determinat pe catolici sa renunte la autocefalie. Si sa se supuna unui singur centru religios. Cel al Vaticanului. Pentru ca, renuntand la autocefalie si unite fiind intr-o singura mare Biserica Catolica, institutiile cultului crestin de pe mapamond au posibilitatea sa-si apere mult mai eficient integritatea, in raport cu un guvern sau altul. Dar si asa, autonomie absoluta nu exista. Pretutindeni in lume, chiar sub umbrela puternicului Vatican, statele incearca, si deseori reusesc, sa influenteze Biserica. Cu atat mai vulnerabila este autocefala Biserica Ortodoxa Romana, silita sa-si obtina, de una singura, un grad acceptabil de independenta. Impotrivindu-se, de una singura, manipularilor de tot felul. Ca sa nu mai vorbim de atatia si atatia ani de dictatura, care nu pot fi pusi in totalitate pe seama statului comunist. Un exemplu elocvent este chiar proiectul Catedralei Neamului. Pe care Patriarhia nu-l poate realiza singura. Ci doar obtinand, eventual in schimbul unor concesii, un favor. Al presedintelui. Al primarului general al Capitalei. Al Guvernului. Al altor institutii laice implicate. Iar acum, cand urmeaza sa aiba loc desemnarea unui nou Patriarh, avem prilejul sa urmarim, daca patrundem in culisele acestei operatii, un teribil razboi al intereselor politice. Care vor veni in contradictie cu interesele legitime ale Bisericii Ortodoxe. Mai ales ca reprezentantii societatii civile, din care prea multi sunt politicieni si prea putini sunt enoriasi dezinteresati, vor avea un cuvant greu de spus in alegerea succesorului lui Teoctist. Tare ma tem ca vom asista la un meci dezgustator. Care a si debutat. Cu lacrimi de crocodil. Cu declaratii politicianiste, la capataiul celui trecut la cele vesnice. Cu promisiuni ce vor ramane neonorate. Cu decoratii post-mortem. Si ramane de vazut in ce masura va rezista presiunilor si ispitelor Biserica noastra autocefala.