Cristian UNTEANU 

O natiune poate fi respectata in masura in care se respecta pe sine. Iar una dintre masurile cele mai exacte o reprezinta respectul fata de marile sale personalitati, cele care i-au definit istoria si i-au dat identitate. Din nefericire, nu asa se intampla intotdeauna in cazul nostru. Si asta poate sa doara, dar, mai ales, poate sa fie un semn al gradului de civilizatie si de maturitate la care a ajuns societatea noastra. Si dupa asta suntem judecati in lume, mai intai dupa asta si mai apoi dupa celelalte coordonate ale definitiei, cele politice, economice, sociale, militare sau de securitate. Moartea Patriarhului Teoctist a starnit o reactie profunda in sanul societatii, asa cum era firesc sa se intample. Era la fel de firesc gestul Guvernului Romaniei de a proclama ziua de vineri ca zi de doliu national, tocmai pentru a marca asa cum se cuvine locul exceptional si contributia esentiala a Prea Fericitului Teoctist in cei 20 de ani in care a pastorit Biserica Ortodoxa Romana. Numai ca, din nefericre, deputatul PRM Dumitru Dragomir, presedintele Ligii profesioniste de fotbal, a anuntat boicotul deciziei Guvernului, anuntand ca "la noi nu canta lautarii" si ca meciurile programate vor avea loc conform programului. Fara ca seful sau de partid, altfel extrem de crestin in manifestarile publice, sa fi protestat cumva. Cum n-a protestat nimeni altcineva. Nimeni. Nimeni dintre toti cei care s-au dus la catafalcul Preafericitului Teoctist. Nimeni dintre cei care au semnat telegrame de condoleante, stiti care, acelea trimise imediat in copie catre agentiile de presa pentru a fi introduse cat mai rapid pe fluxul de stiri. Dar asta este clasa noastra politica, atata stiu, atata simt, atata fac. Problema care apare, foarte grava, este legata de impotenta statului si structurilor sale de a impune respectarea unei decizii esentiale, cum este cea de declarare a unei zile de doliu national. Criza de autoritate profunda pe care o traverseaza Romania permite sfidarea oricarei decizii, tocmai pentru ca s-au constituit zeci de zone de tip autonom in care detinatorul puterii locale poate, in totala liniste, sa dea cu tifla autoritatii centrale. Neclintit pe felia sa de autoritate, Dumitru Dragomir arata lumii nu numai scarba sa totala fata de valorile morale pe care, teoretic, s-a angajat sa le respecte prin apartenenta sa la PRM, dar si faptul ca in Romania de azi chiar se poate sa nu-i pese de nimic. Va inchipuiti, spre exemplu, ca in ziua de doliu national a Frantei in momentul inhumarii Generalului de Gaulle, se jucau meciuri de fotbal fara ca opinia publica sa fi reactionat violent sau clasa politica sa nu fi avut nici o reactie? Sau, pentru a trece in extrema cealalta a arhitecturii politice mondiale, in ziua inhumarii Papei Ioan Paul al II-lea s-ar fi desfasurat o competitie sportiva in Italia? Toti politicienii romani care-l vor asista la ceremonia de inmormantare ar trebui sa se simta profund umiliti si injositi de gestul confratelui lor Dumitru Dragomir, membru al Parlamentului Romaniei. De infioratoarea sa mitocanie. Dar asta numai in masura in care, stiind cat face de bine la sondaje, n-au cumva si biletele de intrare in buzunar, cu invitatia aferenta la Golden Biltz. Nu poporului roman trebuie sa-i fie rusine. Miile si miile de oameni care s-au perindat prin fata catafalcului reprezinta valoarea respectului si a bunului-simt care trebuie recunoscute ca atare. Ceilalti sunt problema. O problema enorma, la fel ca si mitocania distructiva si tragica in expansiune pe care o reprezinta.