Zoe PETRE 

La inceputul lui 1997, Romania nu figura defel pe harta viitoarei extinderi. Abia obtinuse in vara 1996 clauza natiunii celei mai favorizate (de care beneficiau atunci 122 de state); nu era posibil sa fie invitata imediat in NATO. Spre sfarsitul lui martie '97, prieteni de la Departamentul de Stat mi-au spus ca toata lumea ne bombane fiindca au ajuns sa lucreze in weekend ca sa alcatuiasca in graba un dosar "Romania-NATO". I-am rugat sa nu bombane prea tare, noi lucram atunci de patru luni non-stop cate 14 ore pe zi, sapte zile din sapte, ca sa-i silim pe ei sa lucreze o sambata-doua. De la preluarea mandatului, la 29 noiembrie 1996, si pana in martie, presedintele Constantinescu intalnise deja aproape 40 de sefi de stat si de guvern, plus vice-presedintele SUA, Al Gore, cu o agenda pe primul punct al careia figura, invariabil, problema invitarii Romaniei in NATO. Asa ca, oricata compasiune am fi avut pentru week-end-urile colegilor americani, nu aveau cum sa ne intreaca pe acest teren. Pana in iulie, lista decidentilor amintiti mai sus aproape ca se dublase. Franta, Germania, Polonia, Ungaria, Cehia, Olanda, Belgia, Italia, Portugalia,Turcia, Grecia, Bulgaria, Luxemburg, Statul major NATO. Toata aceasta cursa contra cronometru si-a aflat rasplata in Declaratia finala de la Madrid, care mentiona Romania ca principal candidat pentru viitoarea extindere, si in Parteneriatul Strategic cu SUA, care ridica la o altitudine fara precedent in istorie nivelul relatiilor romano-americane. Cei ce pretind ca acest parteneriat ar fi fost o forma fara continut sunt fie neinformati, fie de rea credinta. Parteneriatul, spunea Mark Grossman, adjunct al Secretarului de Stat american, "se bazeaza pe relatia de incredere reciproca intre cei doi parteneri si pe intensa reciprocitate a cooperarii lor in zona". Coloana vertebrala a acestei constructii a fost mecanismul de consultari politice, extrem de activ nu numai in timpul crizei din spatiul ex-iugoslav, ci si in implementarea Pactului de Stabilitate, in pregatirea reuniunii OSCE din 1999. Romania a beneficiat din plin si de asistenta SUA in cooperarea contra criminalitatii transfrontaliere, precum si.de programe de perfectionare a dimensiunii C4I - comanda, control, comunicare, computerizare, informatii, forme concrete de intarire a capacitatii de aparare si de compatibilizare cu fortele NATO. Cu sprijin american, s-a infiintat la Brasov Centrul regional de management al resurselor de aparare si la Balotesti - cel de management al spatiului aerian. Cand Romania era amenintata de incetarea de plati, SUA au acordat un sprijin decisiv Romaniei in cadrul FMI si al Bancii Mondiale. Imensa multime adunata din Piata Universitatii pana spre Piata Victoriei la 11 iulie 1997 - acea multime care, cum scrie Madeleine Allbright, i-a coplesit de remuscari pe oficialii americani - visase altceva. Impactul emotional al Parteneriatului nu avea cum sa se masoare cu fluxurile de adrenalina pe care speranta invitarii in NATO le revarsa. Daca, printr-un miracol, o asemenea invitatie ar fi fost totusi lansata in 1997, alta ar fi fost soarta partidelor din CDR, dar istoria nu se scrie cu "daca."