Adrian SEVERIN 

Concluzia studiului a indicat Polonia, Ucraina si Turcia drept tarile cele mai importante pentru politica Americii in regiunea respectiva. In aceeasi perioada, analistii britanici efectuasera cercetari cu acelasi obiect si ajunsesera la aceleasi concluzii. In euforia sfarsitului de razboi rece in care SUA se considerau lider al taberei invingatoare, pe cand URSS abia sabordase iar NATO si UE abia indrazneau sa se gandeasca la extindere, cele trei tari amintite formau o linie avansata unind Baltica cu Marea Neagra si Mediterana, de pe care puteau porni actiuni vizand impingerea Rusiei spre Est ori, cel putin, ingradirea aspiratiilor sale de a redeveni o putere globala. Ulterior, administratia Clinton avea sa aduca armata americana in Balcani pe ruinele fostei Iugoslavii si in Caucaz, inainte ca administratia Bush sa atinga aliniamentul Asia Centrala-Golful Persic. In atare context, ce a determinat SUA sa intre intr-un parteneriat strategic cu Romania in 1997? Ideea unei compensatii fata de refuzul admiterii acesteia in NATO trebuie exclusa. O superputere nu face hataruri actorilor locali fara sa se compromita. Raspunsul sta, mai degraba, in balansul intre Est si Vest al regimului de la Kiev, care risca sa creeze o bresa in frontul euro-american. Periculozitatea multivectorialismului geo-politic ucrainean era subliniata de derapajul democratic al Belarusiei vecine. Tratatul romano-ucrainean a schimbat situatia strategica in regiune determinand SUA sa reconsidere importanta Romaniei. Constituind trilaterala Polonia-Ucraina-Romania dar si Romania-Bulgaria-Turcia (spate in spate cu trilaterala ortodoxa Grecia-Bulgaria-Romania initiata anterior de Atena), Bucurestiul a dublat numarul ancorelor care legau Ucraina de solul euro-atlantic si a consolidat flancul sudic al liniei Baltica-Mediterana. Ce s-a intamplat de atunci? Bulversata de luptele intestine ale incompetentelor guvernari de dreapta si cu viziunea strategica sufocata de tehnicismul birocratic si tranzactionismul corupt al guvernarilor de stanga, Romania a abandonat propriile constructii regionale. Turcia a pornit pe calea unei experiente democrat-islamice, si-a facut din accesul in UE principala tinta nationala, s-a apropiat de Rusia spre a-si mentine statutul privilegiat la Marea Neagra si s-a delimitat de SUA spre a-si salva securitatea la granita de sud cu Siria, Irakul si Iranul. Dupa anii de crestere a relevantei sale geo-strategice sub presedintia lui Aleksander Kwasniewski, Polonia a adus la putere un regim de dreapta radical, nationalist, euro-sceptic si rusofob. Varsovia continua sprijinul pentru integrarea euro-atlantica a Ucrainei dar pe fondul relatiilor tensionate cu UE (mai ales cu Germania), pledoaria sa devine contraproductiva pentru Kiev. In ceea ce o priveste, Ucraina, inca tulburata de mitul "revolutiei portocalii", incearca sa isi salveze proiectul national de amenintarea dezechilibrelor institutionale si controverselor constitutionale interne. Resurectia Rusiei a dus la inlocuirea triunghiului strategic Varsovia-Kiev-Ankara cu altul Berlin-Moscova-Ankara. Bucurestiul ar avea sansa sa reintre in joc ca "intermediar onest" intre Ucraina si UE, intr-o formula acceptabila atat pentru Germania cat si pentru Rusia. Lucrul este, insa, imposibil cata vreme, punand inainte interesele oligarhilor romani inactivi pe piata rusa si cautand sprijinul lobby-ului neo-conservator american, presedintele Basescu antreneaza Romania, chiar in pofida semnalelor oficiale ale SUA, in aventura ostilitatii fata de Rusia.