Suferinta e veche pentru ca a existat o politica de asimilare promovata de conducatorii statelor moderne din zona, care au refuzat cu obstinatie sa acorde acestor grupuri romanice statutul de minoritate. Originea acestor enclave romanesti in diferite tari din sud-estul Europei tine de romanitatea orientala care, la sfarsitul antichitatii, acoperea un urias spatiu, ocupat astazi de Bulgaria, tarile fostei Iugoslavii, Ungaria, Austria, Grecia, si portiuni din Turcia si Albania. Este spatiul in care s-a nascut poporul roman, care constituia, alaturi de italieni, francezi si spanioli cei "patru piloni ai romanitatii europene" - arata Stelian Brezeanu si Gheorghe Zbuchea in lucrarea "Romanii de la sud de Dunare". Cei doi universitari dau publicitatii documente, straduindu-se sa explice de ce in provinciile romane din aceasta regiune au fost aduse zeci de legiuni si numeroase trupe auxilare care au contribuit major la romanizarea populatiilor traco-daco-ilirice locale. Nu intamplator unii istorici vedeau in statul roman al acelor vremuri "un imperiu roman de neam tracic". Ce ne spun documentele Timp de patru secole, sustin istoricii, intre Maximinus Tracul (235-238 e.n.) si Phokas (602-610), cei mai multi imparati ai Romei si Constantinopolului, precum si numerosi generali ai armatei imperiale au fost de origine romanica din Balcani, "coboratori directi din pastorii si agricultorii regiunii balcanice". Lactantius, unul din primii mari autori crestini care a trait in secolul IV, era convins ca imparatul roman Galeriu (305-311) era, prin mama, de origine dacica. Un istoric roman scrie despre generalul, ulterior imparatul, Regilianus ca era si el "de neam dacic, fiind ruda cu insusi Decebal". Cotitura decisiva in destinele romanitatii balcanice a avut loc in momentul prabusirii frontierei dunarene a Imperiului Roman. Triburile avarilor si slavilor inunda Balcanii, cuceresc metropolele dunarene si latinitatea balcanica este dizlocata din vatra sa si impinsa in regiunile inalte ale peninsulei, arata autorii. Aceste transformari au fost insotite de mutatii la fel de importante in latina populara pe care romanii balcanici o vorbeau de secole. Separate de latinitatea occidentala si izolate de Roma, aceste populatii romanice dezvolta limbi neo-latine. Exista un adevar istoric si lingvistic de necontestat: limba majoritatii populatiei romanice balcanice, traitoare in stransa legatura cu romanitatea dacica, era aceeasi limba vorbita de romanii din Carpati. Adica aceeasi unica limba romana, cu cele patru dialecte: 1. daco-romana (la nord de Dunare, pe teritoriul Romaniei de astazi), 2. aroman sau macedo-roman (la sud de Dunare, in special in regiunile grecesti Thessalia, Epir si Macedonia), 3. megleno-roman (vorbit in Bulgaria, in valea Vardarului), 4. istro-roman (dialect vorbit in vestul peninsulei). Sursele grecesti, latine si sud-slave ii vor denumi pe romani "rumeri", "vlahi", "morovlahi", "morlaci", "armani", dupa asezarea lor, dar controversele privind originea acestora s-au intins pana in zilele noastre. Dunarea - axa, nu limita a romanitatii Pentru marii carturari patrioti romani era evident ca poporul roman este descendentul intregii romanitati orientale si nu numai al Daciei Traiane, cum se credea odinioara. "Dunarea nu este limita, ci axa suprafetei ocupate de romani" - scria profesorul Victor Papacostea. El explica: "Invazia popoarelor slave, avide de campii care pot fi cultivate, a impins catre regiuni muntoase populatiile romane aflate in campiile sud-dunarene. Astfel se explica faptul ca, in Evul Mediu, Balcanii, muntii din Muntenia, cei din Bosnia si din Hertegovina, din Albania si din Epir (masivul Pind) au fost ocupati, la fel ca si coloana Carpatilor, de catre romani". Turcii, care nu recunosteau criteriul national pentru clasarea populatiei din imperiu, ci numai criteriul confesional, ii socoteau pe romanii din regiune ca apartinand Bisericii grecesti, deci greci. Dupa destramarea Imperiului Otoman, grecii, bulgarii, sarbii, albanezii s-au straduit sa deznationalizeze sutele de mii de romanii care traiau in mijlocul lor. In Grecia, de pilda, subliniaza Papacostea, o parte din cei 600.000-700.000 de romani care traiau in zonele Ianina, Skutari, Monastir, Salonic, Crusova si in diferite orase grecesti, lipsiti total de scoli si de biserici romanesti, dadeau impresia ca-si pierdusera nationalitatea. O deznationalizare aparenta, pentru ca, acasa la ei, acestia vorbeau tot dialectul macedo-roman. "La fel romanii din Tesalia (ca si cei din regiunile Epirului sau Macedoniei) dau impresia ca sunt elenizati si uneori slavizati. Dar, deindata ce calatorul patrunde in caminul lor si le castiga increderea, acesta aude limba romana". Inca din secolele al XVII-lea si al XVIII-lea s-au facut auzite glasurile istoricilor si carturarilor romani, precum Dimitrie Cantemir, Miron Costin, corifeii Scolii ardelene Gheorghe Sincai si Samuil Micu, care demonstrau cu argumente istorice si lingvistice unitatea romanilor de pe cele doua maluri ale Dunarii. In "Historia Moldo-Vlahica", Dimitrie Cantemir (1673-1723) arata ca "astazi, moldovenii, muntenii, valahii transalpini, mysienii, basarabenii, si epirotii se numesc pe sine cu totii un nume cuprinzator nu "vlahi", ci "romani", iar limbii lor neaose ii spun "limba romana". El adauga: "Dupa marturia experientei adlam ca intreg neamul romano-vlah se gaseste astazi imprastiat in sase tinuturi: in Moldova, Muntenia, Basarabia, Transilvania, Mysia si Epirul din Grecia... Mysia urmeaza malul Dunarii de la Poarta de Fier si pana la Pontul Euxin, iar in ea orasele, targurile, satele sunt pline de romani, amestecati cu turci si cu sarbi... In Epir, in jurul Janinei, langa muntele Pind, locuiesc imprastiati in sate si in targuri amestecati cu grecii..." Un mileniu de persecutii Documentele publicate de universitarii S. Brezeanu si Z. Zbuchea atesta presiunile pentru ca romanii din afara Romaniei sa-si abandoneze identitatea. Aceste presiuni au luat uneori forme brutale si coercitive. Ele se intind de-a lungul unui mileniu. Constantin Ucuta, un protopop aroman din Moscopole, publica in 1797 "Noua Pedagogie sau Abecedar", pledoarie pentru renasterea nationala prin insusirea de catre copii in scoala a limbii materne, a limbii aromane. Din cealalalta directie, un Neofit Duc, care era un adversar al desteptarii nationale a aromanilor din Epir si din celelalte regiuni ale Greciei, contesta in 1810 dreptul aromanilor de a avea o limba si o natiune proprie si-i indeamna sa imbratiseze idealul national grecesc. El cerea, cum scriu autorii, "in dispretul total fata de limba si obiceiurile aromane, integrarea pana la asimilarea lingvistica a aromanilor de catre greci". Eftimie Murgu polemiza in 1830 cu sarbul de origine maghiara Sava T�k�ly, care combatea originea latina a romanilor, si-i batjocorea denumindu-i "tantari" si "cutovlahi", "porecle de ocara". In 1863, un grup de boieri si carturari romani, in frunte cu Dimitrie Bolintineanu, Cezar Bolliac, Christian Tell si C. A. Rosetti au lansat "Proclamatia Comitetului macedo-roman catre aromanii din Albania, Epir, Tesalia si Macedonia". Misiunea Comitetului era de a vedea cele doua milioane de romani de la Dunare, Adriatica si Arhipelagul grecesc ascultand preceptele religiei in limba nationala romaneasca. "Vroim sa vedem pe fratii nostri gemeni din Macedonia, Tesalia si Epir, precum si pe aceia din Elada libera ca recunosc pe fratii lor dintre Tisa, Dunare, Marea Neagra si Nistrul... ca recunosc in fine pe acesti frati care-i privesc cu inima sfasiata de durere cum isi pierd nationalitatea in asa mare departare de noi si in mijlocul atator natiuni de diferite rase..." Comitetul macedo-roman de la Bucuresti le cerea romanilor de dincolo de granitele Romaniei sa-si creasca copiii in spiritul romanismului si al limbii romane. Un an mai tarziu, Dem Athanasescu, un "june bucurestean", ii scria domnitorului Alexandru Ioan Cuza cerandu-i sprijinul pentru plecarea sa in Macedonia in scopul de a intemeia prima scoala romaneasca. Cererea junelui l-a miscat pe domnitor: la 16 aprilie 1864, el semneaza un decret si ordona acordarea unei sume importante pentru intemeierea primei scoli romanesti in Macedonia. Mihai Eminescu da alarma: romanii Peninsulei Balcanice sunt uitati! La 26 septembrie 1878, Mihai Eminescu publica in ziarul "Timpul", al carui redactor era, o emotionanta dare de seama. "Nu exista un stat in Europa Orientala, nu exista o tara de la Adriatica la Marea Neagra, care sa nu cuprinda bucati din nationalitatea noastra. Incepand de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia si Hertegovina, gasim pas cu pas fragmentele acestei mari unitati etnice in muntii Albaniei, in Macedonia si Tessalia, in Pind ca si in Balcani, in Serbia, in Bulgaria, in Grecia pana sub zidurile Atenei, apoi, de dincolo de Tisa incepand, in toata regiunea Daciei Traiane pana dincolo de Nistru, pana aproape de Odessa si de Kiev" - scria Eminescu, deplangand "fenomenul ciudat" ca la Bucuresti nimeni nu misca "nici macar degetul cel mic in favoarea lor". Scoli in limba romana, biserica nationala, ziare romanesti, iata doar cateva din doleantele comunitatilor romanesti de dincolo de granitele Romaniei, prezentate de fruntasul miscarii nationale a aromanilor, profesorul academician George Murnu, si de alti delegati la congresele de la Londra (1913) si Paris (1919). In 1933, academicianul Simion Mehedinti atragea atentia in revista "Macedonia": "Pe malul drept al Dunarii, elementul romanesc a ramas mai orfan decat in epoca turcilor..." Nici Biserica nu a tacut. La 4 iulie 1934, in numele Sfantului Sinod, patriarhul Miron Cristea se adresa ministrului Afacerilor Externe, Nicolae Titulescu, cerand grija ca in viitoarele Conventii semnate cu statul grec sa fie stipulate apararea drepturilor religioase si culturale ale "nationalilor romani locuind in Grecia". In martie 1941, jurnalistul Nichifor Crainic scria cu amaraciune: "Sunt decenii de cand fratii nostri de sange de acolo asteapta cuvantul ocrotitor al statului roman. El n-a venit." Fruntasii luptei pentru afirmarea romanismului nu doreau distrugerea regimurilor statale, ci doar "scuturarea de influente straine, in special de regimul bisericesc si scolar al Patriarhatului grecesc si dezvoltarea unei scoli, unei biserici si a unei vieti intelectuale romanesti". Neputand urma nici politica grecilor, nici a sarbilor, nici a bulgarilor - care, de altfel, ii considerau drept "o prada ce trebuie inghitita" - romanii din jurul Romaniei priveau, si continua sa priveasca, spre Bucuresti cu speranta, rezistand din toate puterile politicii si tendintelor de asimilare ale populatiilor majoritare in mijlocul carora vietuiesc. Care este numarul lor? Greu de apreciat. Cifrele variaza dupa autorii principali, regiuni si dupa anul publicarii statisticii. Patriarhul Nicodim afirma in 1942 ca numai in tinutul Timocului sarbesc traiesc 550.000 de suflete romanesti, iar carturarul Tudor Vianu, ambasadorul Romaniei la Belgrad, respingea cu curaj introducerea in scolile timocene a unui dialect artificial romano-sarb. Persecutiile minoritatilor aromane (valahe, cum le-a denumit C. Papanace) in tarile balcanice au continuat si dupa sfarsitul celui de-al doilea Razboi Mondial. Memoriile trimise Adunarii Generale a ONU si Congresele Uniunii Federaliste a nationalitatilor si regiunilor europene, apelurile catre Parlamentul si Consiliul European au avut ecouri minore. O copie a unui asemenea Apel a fost depusa si in Parlamentul Romaniei, in 1994. "Un milion si jumatate de aromani (macedo-vlahi), autohtoni in Albania, Bulgaria, Grecia, Republica Macedonia, Serbia, nu au nici un invatator, nici un preot care sa faca educatie in scoala, sa slujeasca in biserica in limba lor materna..." Un strigat in pustiu?

Tesu SOLOMOVICI