Radu PORTOCALA 

Ca Dl Mihaies ma vorbeste de rau, e semn imbucurator pentru viitorul relatiilor noastre. In fond, cronicarului prezidential nu i-au trebuit decat sase ani ca sa-l treaca pe Traian Basescu din categoria "mafiot unsuros" devorat de "orgolii mitocanesti" in aceea de personaj providential. Pe mine nu m-a taxat decat de "incompetenta", ceea ce ma poate face sa sper intr-un foarte rapid reviriment. Tot el ii injura, acum doi ani, pe "domnii de la Ringier" ("Cotidianul", 27 iunie 2005), pentru ca, dupa doar cateva luni, sa devina comentator in principalul ziar al acestor domni si client al casieriei lor. Cu aceeasi ocazie, Dl Mihaies il acuza pe Florian Bichir de a se inspira din stilul celui de-al III-lea Reich, iar acum semneaza alaturi de el si in paginile publicatiei cu pricina si pe statele de plata. Un om cu multe si elastice resurse, vadit sensibil la subtilele piruete ale vantului pe malurile Dambovitei. Dincolo de aceste considerente, cateva precizari ar fi, cred, utile. Am preluat functia de director al ICR Paris la data de 1 decembrie 2005, fara sa gasesc (cu exceptia unui concert) vreun program prevazut pentru perioada urmatoare. In decembrie 2005 si ianuarie 2006 am asigurat singur continuitatea institutiei si organizarea actiunilor ei publice. Eforturile mi-au fost rasplatite printr-o afluenta a publicului cum nu mai cunoscuse niciodata sinistrul local al Institutului - si care, acum, a ramas in domeniul amintirii. In aprilie 2006 am fost supus evaluarii amintite de Dl Mihaies, evaluare ce nu privea, deci, decat patru luni de functionare la conducerea unei structuri pe care o gasisem in stare de coma. Criteriile de notare, contestate de majoritatea directorilor de Institute, creau posibilitatea unor interpretari perfect subiective prin simplul fapt ca o actiune proasta prezentata in termeni bombastici putea fi considerata la Bucuresti, in lipsa oricaror mecanisme reale de control, drept exceptionala. Si invers. Ne aflam, adica, in logica grotesca a "depasirilor de plan" dinainte de '89, cand orice contabil abil putea sa travesteasca dezastrul in rasunator "succes pe ramura". Acesta este motivul pentru care nu am contestat - considerandu-l neserios - calificativul "satisfacator" care mi-a fost acordat. Si, fireste, NU acesta este motivul care m-a facut sa demisionez, ci, asa cum am scris atunci, ineficacitatea birocratica a Institutului Cultural Roman, a carui conducere nu este niciodata evaluata de nimeni. Afirmand acum ca am fost notat "nesatisfacator", Dl Mihaies isi da in vileag necunoasterea dosarelor - ceea ce nu e de mirare daca luam in considerare amanuntul (de notorietate publica in lumea culturala bucuresteana) ca, retinut la Timisoara de permanente obligatii universitare si debordat de multiple activitati politico-jurnalistice, el nu onoreaza cu prezenta sa Institutul Cultural Roman decat cel mult o data pe saptamana. Astfel stand lucrurile, cuvantul Dlui Mihaies nu poate cantari prea greu contra cuvantului directorilor confruntati cu realitatea cotidiana a misiunii lor. Directori care, de altfel, in marea lor majoritate, au inteles ca sunt prinsi intr-o capcana gandita parca pentru a se auto-sabota, dar n-au incotro si tac.