Dan CIACHIR 

Principalii ideologi comunisti de atunci, Kisinevski - Novicov - Rautu, erau rusofoni, limba romana fiind pentru ei o limba straina, astfel incat nu aveau acces la subtilitatile de limbaj ale lui Caragiale - un cutit cu doua taisuri, cum au fost dintotdeauna umorul si ironia. In anii '50 a existat, de altfel, si o rezistenta prin ras la comunism; una puternica, stenica si eficienta, manifestata prin epigrame, poezii, calambururi, vorbe de duh... Caragiale nu era pus la contributie in aceasta perioada rudimentara si dura, cand comediile sale erau jucate pe toate scenele tarii, ecranizate, iar proza ii era editata (desigur, nu integral) in milioane de exemplare. Caragiale a devenit nespus de actual abia atunci cand regimul a inteles sa isi "nuanteze" opresiunea si, mai ales, cand din dictatura colectiva totalitarismul incepea sa se personalizeze, incarnat de Ceausescu si familia sa. De la rezistenta prin ras, specifica anilor in care oamenii inca mai credeau ca vor fi dezrobiti de anglo-americani, se trecuse la rezistenta prin ironie. A ajuns atunci best-seller o aparenta exegeza la opera lui Caragiale, intitualta "Marea trancaneala", semnata de criticul literar Mircea Iorgulescu. Caragiale a fost citit cu frenezie de generatia mea si imi amintesc ca am scris in 1988 in "Opinia studenteasca" de la Iasi ca el este Mozart-ul romanilor si ca este pururea actual pentru noi, precum Biblia pentru crestini. Contactul cu opera lui Caragiale reprezenta in acele vremuri butucanoase si o scoala de subtilitate si rafinament. In tara noastra, unde "cine injura are dreptate" (Camil Petrescu), s-a considerat si se considera ca pamfletul are exclusiv o fizionomie argheziana. Ceea ce este fals. Pentru ca pamfletul este un Janus Bifrons. Caragiale a fost structural pamfletar. Insa unul care cultiva un limbaj elevat, mimeaza o deferenta dusa la exces; corozivitatea este disimulata in ironie, iar macelarul se travesteste in chirurg, satarul fiind inlocuit cu bisturiul sau cu lama Gilette... Stralucit pamfletar in acest registru a fost si Nae Ionescu. Cand nu stralucesti prin protest sau revolta, adopti ironia, cum au facut intelectualii nostri in ultima decada a regimului totalitar. Odata prabusit acesta, s-a recurs la reversul medaliei. Venise vremea defularii. Oamenii au inceput sa tipe, sa se porcaiasca, ba chiar sa blasfemieze, recuperand astfel interdictia la sudalma intinsa pe durata a peste patru decenii. Aveau acces la vehementa si ea trebuia cultivata. La nivelul unui limbaj colorat si chiar grosier, respectiv - indignare formulata "conceptual" de catre intelectualii reprezentativi care au fost si au ramas impotenti sub aspect stilistic. Astazi lumea nu-l mai citeste cu pasiune pe Caragiale si nici nu isi mai ingaduie luxul ironiei, substituita de injuratura. Traim si intr-un alt tempo: precipitat. Or, cu ironia este ca si cu pocherul: savoarea acestui joc, eminamente psihologic, decurge din filatul cartii cu maxima incetineala, din examinarea expresiei celorlalti parteneri, din ezitarea hamletiana cu care alegi sa spui "Cip!" ori "Parol!"... Asa se face ca acum vreo doi ani, cand am publicat in ZIUA un pamflet clerical, m-am pomenit ca mi se reproseaza; "Prea l-ati laudat pe X, domnule...!" Si am inteles astfel ca trecuse vremea ironiei. Disparuse surasul si ramasese doar rasul.